Author

Adrian

Browsing

Un vuiet confuz îmi limpezeşte pentru o secundă creierul. Un vuiet ce izbeşte zidurile mucegăite ale oraşului. Pătrunde printre crăpăturile cangrenate şi torpilează aerul părăsit, decojind pereţii de umbrele strivite ale sentimentelor speriate. Se tânguie ademenitor prin colţuri îmbâcsite de teamă, încurcându-se şi deşirând ochiuri de păianjen încremenite în aşteptări de scurgeri temporale. Se strânge pe o urmă de gură rămasă inexplicabil pe un geam nespart, străpunge aerul printre urmele buzelor şi prin gaura desenată grotesc se scurge prin venele străzii, printre bucăţi de piatră îmbrăcată în alunecări de clipe expirate.

Valurile mugeau furioase într-o dezlănţuire halucinantă. Măturau totul în cale cu o violenţă neobosită. Cerul privea neputincios la această răzvrătire, neînţelegând ţipătul apei. Stelele se ascunseseră în găurile universului. O lună udă şi zgribulită tremura în aşteptarea dimineţii. Marea zgâlţâia malurile şi spirale de apă ameninţau norii, făcându-i să alerge nebuni printre stropii aruncaţi. Natura se strânsese speriată şi se retrăgea din calea furiei. Părea că un hău imens se naşte în malurile ce ţineau faţă cu greu urgiei.

Mirosul a fost cel care parcă m-a izbit în toate moliciunile sufleteşti. Era atât de puternic încât mă ameţea. Îmi pătrundea în corp prin toţi porii. Respiram tremurat ca un proaspăt salvat de la înec, apoi adânc, şi mai adânc, din ce în ce mai adânc. Simţeam că plămânii mei au devenit nişte saci fără fund, parcă sugeau tot aerul din jur. Mirosul mă invada, mă cucerea, îmi învelea toate celulele. Se întindea, curgea, plutea, pătrundea prin toată fiinţa mea.

Deschid ochii din nou. A câta oară o fi? Privesc peste cap spre geam şi întunericul e la fel de prezent. Cât o fi ceasul? E o noapte lungă şi grea. Ieri am dormit la prânz vreo două ore, încercam să mai pun o cărămidă de odihnă peste “ritmul infernal” pe care l-am avut în ultimele luni. Seara am dat stingerea pe la 22.45 şi am reuşit să adorm destul de repede. După vreo două ore a început dialogul meu cu fereastra, cu întunericul de afară. Ce se întâmplă? Parcă sunt un adolescent în noaptea de dinaintea unui examen. Închid ochii, încerc să adorm. Îmi spun încontinuu că trebuie să dorm. Trebuie să fiu odihnit. Dimineaţă am un examen cu mine, cu fiecare bucăţică din mine. Dimineaţă alerg, alerg 21km, alerg în propriul meu SemiMaraton.

Şapte zile. Mai sunt doar şapte zile până la acest eveniment atât de aşteptat. Acum aproape un an, pe la jumătatea lunii octombrie, în timp ce scriam un articol pentru Superblog 2013, pentru prima dată se înfiripa în mintea mea dorinţa de a participa la un astfel de eveniment. În articolul scris visam emoţiile participării la un Maraton. Până la acel moment nu mă gândisem vreodată că aş putea încerca să alerg pe o astfel de distanţă, considerasem Maratonul ca o încercare intangibilă pentru mine. Emoţiile aşternute în rânduri m-au făcut să îmi doresc pentru prima dată această aventură şi am simţit că nu îmi este imposibil. Atunci mi-am promis că voi încerca, mi-am promis că mă voi pregăti pentru o astfel de cursa indiferent cât timp va fi nevoie.

Se sinucideau unul câte unul, pe rând, aşteptând bucuroşi momentul. Era ceva măreţ în gestul lor. Totul se desfăşura într-o linişte complice. Doar muzica descompusă din raze de lună căzute pe urmele lor se auzea timid. Disciplina de care dădeau dovadă în actul lor deliberat era demnă de mari armate ce cândva invadaseră câmpurile. Se comportau ca un clan. Se smulgeau din matca lor fără nici cel mai mic regret şi printr-o mişcare pe diagonală se strângeau într-un colţ de câmp privind spre năluca ce plutea în apropierea lor. Născoceau tot felul de siluete ce se schimbau rapid, într-o sincronizare căutată cu mişcările nălucii. Era atâta viziune în mişcările lor, spirit de echipă, nimic nu părea lăsat la voia întâmplării.

15 Septembrie 2014. E dimineaţă, ora 8.05. Ieşim din casă toată familia: mami, tati, Kărluţa şi Măriuca. Fetele şi-au pus rucsacele în spate, eu m-am încărcat cu buchetele de flori, ne urcăm în maşină şi veseli… plecăm spre Hamburg. “Când ajungem voi vă daţi jos din maşină şi eu caut un loc de parcare” le spun eu. “O să fie nebunie! Nici nu ştiu pe unde voi găsi un loc de parcare.” am continuat. “Ia-o pe străduţe, prin spate, posibil să găseşti un loc acolo. Eu pe acolo mă duc întotdeauna.” îmi spune soţia. Nu ştiam că are veleităţi de taximetrist. Mă iau după ea şi chiar găsim un loc de parcare. Ne dăm jos din maşină. Lume multă! Ne ducem emoţionaţi către intrare. “Uau! Arată extraordinar!” Suntem la poarta Hamburgului.

Se plimba liberă şi nestingherită prin toate încăperile căsuţei. Nimeni şi nimic nu îi îngrădeau libertatea de mişcare. Ar fi putut să plece oricând dar nu o făcea, nici prin gând nu îi trecea un astfel de gest. Trecuse parcă o veşnicie de când descoperise această căsuţă, acest colţişor de rai. Aici se simţea ca acasă, se simţea în siguranţă, protejată. Deşi casa era mare, ea îşi alesese doar un mic colţişor. Se mulţumea doar cu atât, un colţişor doar al ei. Acolo se cuibărea şi îşi asculta gândurile şuşotind. Acolo se lăsa cuprinsă şi legănată de emoţii, acolo se transforma, înflorea ca sub atingerea razelor de soare ce o adorau!

Era jumătatea lunii noiembrie. Bulgarii ieşiseră în stradă şi îl înlăturase de la putere pe Jivkov. “Wind of Change” bătea cu putere dinspre vest către lagărul sovietic. Măturase totul în cale cu o frenezie greu de strâns în cuvinte. Europa trăia un moment magic. Libertatea era cel mai frumos şi cel mai emoţionant cuvânt ce îşi regăsise substanţa. Zidul Berlinului căzuse şi bucăţele din el deveniseră suveniruri ale unui vis urât. Un vis lung şi epuizant ce se terminase în zorii unei noi epoci, epocă ce pornea la drum cu încercarea oamenilor de a-şi recupera demnitatea pierdută în decenii de minciuni. Războiul se terminase, un război rece ce plantase sârmă ghimpată pe graniţe şi în sufletele oamenilor.

Translate »