Category

Alergător

Category

Nu le mai număr. Secundele. Nu le mai număr. Au rămas acolo, presărate în timp pe aleile mele. S-au oprit în mijlocul respirației neînțelegând unde le sunt pașii și de ce au dispărut. Le-am părăsit între două gânduri și s-au trezit singure, și captive, pe marginea urmelor uscate. Speriate, secundele s-au îngrămădit unele în altele prin șanțuri apuse, nefericite umbre amorfe căzute din tandem. Nu mai simt tâmplele zvâcnind. Nu mai aud murmurul șuvițelor fremătând în broboane de dor. Nu mai știu să se înșire sincron și să îngâne în cor cu bătăile inimii. Nu mai știu de ce sunt. Nu mai știu ce au fost.

Adrian, unde ești? Știi unde ești? Da, sunt într-un vis. Și număr, număr până la 14. Sunt 14 pași între ușa de la intrare și dulapul din baie. Sunt 14 pași în linie dreaptă. Este axul central, coloana vertebrală a propriului meu apartament. Sunt într-un vis și număr secunde. Și număr pași. Pornesc de langă ușa de la intrare. O eschivă ușoară pe lângă bicicleta eliptică, ce stă parcată pe hol, apoi o voltă spre stânga evitând la câțiva milimetri pantofarul. Și linia dreaptă se dechide. Tâșnesc pe culoarul central. Depășesc holul de la intrare, traversez sufrageria, survolez holul mic și pătrund, pătrund cât mai adânc în vis.

“It’s five o’clock
and I walk through the empty streets
thoughts fill my head
but then still
no one speaks to me
my mind takes me back
to…”, parcă inconștient îl fredonez pe Demis Roussos. Aerul rece al dimineții ateniene mă înfioară. Privesc la ceas, la dragul meu ceas. E ora 05:42 am. De câteva secunde am ieșit din Hotelul Epidavros. Atena încă doarme. E o dimineață de duminică în care oamenii normali își savurează ultimele cadre ale viselor. O ureche atentă simte un zumzet neclar al străzii. E ceva acolo, pe străzi, mărșăluind în tăcere. Cnemide nemetalice se mișcă singuratice spre un punct comun. Spre unul dintre punctele comune. Spre gura de metrou de la Piața Omonia… “… to my first Marathon”, s-au schimbat firesc versurile lui Demis. Simt aceeași încărcare și emoție ca în urmă cu doi ani, când am alergat în primul meu Maraton. Atunci eram singur, neverosimil de singur. Pașii mei păreau rătăcirea unui nebun scăpat pe alei. Al cărui singur gând este doar să își numere secundele sincronizate cu speriate bătăi de inimă. Acum nu mai sunt singur. Am lângă mine prieteni dragi. Deja aparțin unei lumi. Până și familia face eforturi să înțeleagă zbuciumul brațelor… O privire ruptă din vis și atrasă spre fereastră nu are cum să nu observe ființe ciudate ce se duc către un punct comun. Acolo se strâng ca în niște corpuri de armate. Ca niște falange. Sunt adevărate Falange ale Păcii.

Aveam unsprezece ani când mă bucuram de primul Campionat Mondial de Fotbal văzut la TV. Tribunele argentiniene erau incredibile. Părea că un munte cufundat într-un cer acoperit de nori se prăbușește la colțul ierbii. Se prăbușește sufocând cu dragostea lui pionii nebuni ce își dispută o bucățică jucăușă rătăcită printre fire. Acel tablou impresionant era suficient ca să înflăcăreze mintea unui puști. M-am visat la marginea terenului, verificându-mi încă o dată strânsoarea șireturilor, ridicându-mi jambierele, smulgând câteva fire de iarbă și ascunzându-le la piept în tricou, acolo unde inima bubuia în așteptarea momentului. M-am visat jonglând cu mingea spre deliciul tribunelor, alergând cu ea legată de glezna stângă și hipnotizată de dansul picioarelor zburând proiectată într-o acoladă perfectă spre poarta adversă, mușcând jucăușă din bară și culcându-se cuminte în ochiurile plasei. Am visat acea emoție a golului, cu sprintul către tribune, cu saltul bucuriei spre cer, cu brațul drept despicând aerul. Și am văzut tribuna prăbușindu-se, prăbușindu-se hulpavă către gesturile mele, apoi ridicându-se ca niște aripi imense și purtându-mă în zbor. Și am zburat, adesea am zburat.

Alerg. În ultimii ani am tot alergat. Am învățat să alerg. Iubesc să alerg. Iubesc starea de libertate pe care mi-o oferă timpul petrecut cu mine… alergând. Alergând am învățat să mă iubesc, pe mine, cel pe care îl certam când zăbovea mai mult cu privirea alunecată peste stropi de rouă. Îmi plac secundele numărate pe care mi le atârn de glezne în serile pustii pe aleile parcului. Jocul gândurilor ce se topește într-o sarabandă de emoții. Îmi place dialogul ce se naște în propriul meu trup. Mecanismul care se reglează topind kilometri sub pași. Aceeași pași care își regăsesc urmele, pe alei, umplute cu stropi de transpirație scurse de pe șuvițe. Pași care urmăresc geometria brațelor, căutând momentul când palmele se așază mulțumite zvâcnind la marginea genunchilor. Alerg. Iubesc să alerg.

 

Alerg. Alerg pe alei. Alerg printre rânduri. Alerg printre gesturi. Alerg printre amintiri. Alerg numai în curse desenate din bătăile inimii… Să vină Cursa 51!

 

La mulți ani, Alergătorule!

 

 

Articole asemănătoare:

 

 


Fac ușoare mișcări de încălzire. Sunt doar câteva reminiscențe ale vremurilor când mă pregăteam de un nou meci pe terenul de fotbal din curtea școlii. În general nu mă încălzesc, pur și simplu dau drumul la alergare. Încălzirea se produce pe primii kilometri alergați. Acum aștept să se activeze gps-ul și să pornesc cronometrul. Brrr! E frig! Și e dimineață. Iar eu nu sunt obișnuit cu mișcarea de dimineață. Sunt un alergător al serii, cu pași apăsați ce pătrund peste orele nopții. Privesc către mâna stângă și apăs pe butonul roșu. Șoseaua este pustie. Comunitatea se ascunde de frig dincolo de ferestre. O pojghiță invizibilă face ca încălțămintea sport să nu aibă aderență. E ca un parchet lustruit pe care Maria mai face câte o alunecare, amintindu-mi că și patinajul are legătură directă cu poarta sufletului, că are locul lui în sufletele noastre.

Mai sunt 139 de ore până la startul Semimaratonului. E Semimaratonul lor, al celor 139 de copii de la ATCA, 139 de copii diagnosticați cu autism. Mai sunt 139 de ore pentru noi. Dar pentru ei? Pentru ei? Cum se măsoară timpul? Cine știe? Poate cineva să pătrundă în această stare a lor, să vadă unde se produce ruptura cu realitatea? Ne poate ajuta cineva? Ne uităm în jur și căutăm un ciot de speranță. Orice, orice care poate face ca lucrurile să se întoarcă, orice care poate face ca acești copii să fie redați înapoi părinților lor. O rază de soare, un gest, o îmbrățișare, o lacrimă scursă. Suntem atât de neajutorați! Poate de acolo, din lumea acea a lor, poate că ei strigă după ajutor. Ne privesc absenți, dar sufletul lor strigă, cheamă îmbrățișarea mamei pe care cu siguranță nu au uitat-o. Mai sunt 139 de ore pentru noi. Dar pentru părinții lor? Pentru părinții lor cum se scurge acest timp atât de nemilos?

Unu, doi, trei… pașii se înșiră ca niște bătăi de inimă așezându-se într-o buclă de așteptare la marginea pieptului… patruzeci și opt, patruzeci și nouă, cincizeci de zbateri ale brațelor în dezmierdări cu aerul într-un tango accelerat până la limita contopirii… nouăzeci și opt, nouăzeci și nouă, o sută de respirații prelinse în cuvinte de îmbărbătare pe buzele uscate de efort…. o sută treizeci și șapte, o sută treizeci și opt, o sută treizeci și nouă de minute smulse dintr-un cotidian indiferent și dăruite unor suflete inocente ce își poartă zâmbetele captive într-o altă lume.

2014. Toamna se instalase peste natură de ceva timp. În acele zile trăiam o toamnă întunecată, ploioasă, friguroasă, o toamnă ce nu lăsa soarelui nicio șansă să îmi zâmbească. Se apropia sfârșitul lunii octombrie. Un octombrie ce debutase alergând prin visurile mele și își proiectase, în real, traseul pe bulevardele bucureștene. Trecuseră aproape trei săptămâni de la primul meu Semimaraton. O cursă în care am intrat nu doar cu gândul să o termin, ci o cursă în care m-am bătut cu secundele. Mi-am dorit să cobor sub 2 ore și nicio bucățică din mine nu m-a trădat. Emoția momentului se risipise ușor în scârțâit de frunze coapte. Pauza se terminase și trebuia să reîncep pregătirea pentru noul sezon, pentru primul meu Maraton. Primii pași pe aleile IOR-ului, alei atât de dragi, se împletesc cu o senzație nouă, un mic disconfort ce parcă pulsează la îmbrățișarea dintre piept și braț. Oare ce o fi? Pumnul drept izbește pieptul. Fruntea mi se ridică încercând să străpungă aerul tomnatic.

Zilele s-au scurs într-o lentoare ce macină şi amplifică emoţiile. Simt emoţiile cum mă cuprind cu fiecare oră scursă. Aş vrea să nu le bag în seamă, dar sunt emoţiile mele, doar ale mele, şi le trăiesc într-o singurătate deplină, într-o singurătate ce îmi este alături. Ne cunoaştem de mult, ne acceptăm de atâta timp, ne împletim momentele dar uneori ne doare, mă doare atâta linişte brăzdată de emoţii. La marginea nopţii mi le încalţ şi mi le duc să le scurg prin şuviţe, sorbindu-le cu buze uscate de efort. Le strâng în mine captive, le suflu prin respiraţii dar mi se întorc în bătăile inimii. Şi le simt acolo ca pe un intrus ce vrea să deregleze tot mecanismul. Un pas aşezat aproape firesc, un gând dureros ce sfredeleşte târziu sub licăriri de stele, cu reflexe dorite într-o toamnă deja coaptă.

“Ce faci? Mă echipez. Unde te duci? Ies în parc la alergat. Pe vremea asta? Nu vezi că plouă? Nu contează, programul e program! Nu stai mai bine acasă, te uiţi la un film? Mâncăm alune, bem o bere? Nu. Cu cine alergi? Singur. Nu te plictiseşti? Nu. Cât ai de alergat în seara asta? 11 km, 11.3 km mai precis. E o cursă “comfortable” cum spune myasics, aplicaţia cu ajutorul căreia mi-am setat un program de antrenament. Vor fi câteva minute peste o oră. Brrr, câtă umezeală, ești sigur că ieși la alergat? Acum e parfum, să vezi cum era pe ploaie la 2-3 grade, sau cum era pe ger la -15 grade. Hai, nu mă mai ţine de vorbă, echiparea şi ne vedem la pod” Monolog. Duminică seara, ora 20.30. Mă uit pe aplicaţia de pe telefon. Sunt 13 grade şi plouă.

3 Mai 2015. Este ziua în care Planeta vibrează. Este ziua în care Planeta aleargă. Dacă te-ai opri câteva minute şi ai asculta cu atenţie, cu siguranţă ai auzi murmurul Planetei, un murmur intrat în rezonanţă cu peste 68.000 de suflete. O respiraţie uriaşă ce captează aerul şuierat din 68.751 de piepturi. Tot atâtea inimi bătând sincron de prin toate zonele Planetei şi aruncând în văzduh energii capabile să readucă la viaţă un pustiu ca Sahara. Armate de picioare mărşăluiesc neobosite în acelaşi moment, în acelaşi ritm, indiferent de longitudine sau de latitudine, indiferent dacă e zi sau dacă e noapte. Braţe hotărâte bat aerul ca nişte pistoane ducând înainte trupuri însemnate de fiecare kilometru consumat. Milioane, milioane de kilometri sunt înghiţiţi sub paşii alergătorilor, pentru a fi apoi topiţi şi amestecaţi cu gânduri şi bătăi de inimă într-un mojar al speranţei, mojar din care să se nască un balsam pentru rănile Planetei, un balsam pentru rănile din noi. Până de curând istoria s-a scris cu zeci de mii de soldaţi ce cucereau teritorii în numele unui “bine” obscur. Azi Planeta rezonează cu alţi zeci de mii de “soldaţi”. Sunt altfel de soldaţi, sunt soldaţi ce se luptă cu kilometri, soldaţi transformaţi în alergători porniţi să cucerească inimi şi hotărâţi să ajute la vindecarea Planetei. Sunt mândru că fac parte din rândurile acestei “armate” a Speranţei!

Deschid ochii din nou. A câta oară o fi? Privesc peste cap spre geam şi întunericul e la fel de prezent. Cât o fi ceasul? E o noapte lungă şi grea. Ieri am dormit la prânz vreo două ore, încercam să mai pun o cărămidă de odihnă peste “ritmul infernal” pe care l-am avut în ultimele luni. Seara am dat stingerea pe la 22.45 şi am reuşit să adorm destul de repede. După vreo două ore a început dialogul meu cu fereastra, cu întunericul de afară. Ce se întâmplă? Parcă sunt un adolescent în noaptea de dinaintea unui examen. Închid ochii, încerc să adorm. Îmi spun încontinuu că trebuie să dorm. Trebuie să fiu odihnit. Dimineaţă am un examen cu mine, cu fiecare bucăţică din mine. Dimineaţă alerg, alerg 21km, alerg în propriul meu SemiMaraton.

Şapte zile. Mai sunt doar şapte zile până la acest eveniment atât de aşteptat. Acum aproape un an, pe la jumătatea lunii octombrie, în timp ce scriam un articol pentru Superblog 2013, pentru prima dată se înfiripa în mintea mea dorinţa de a participa la un astfel de eveniment. În articolul scris visam emoţiile participării la un Maraton. Până la acel moment nu mă gândisem vreodată că aş putea încerca să alerg pe o astfel de distanţă, considerasem Maratonul ca o încercare intangibilă pentru mine. Emoţiile aşternute în rânduri m-au făcut să îmi doresc pentru prima dată această aventură şi am simţit că nu îmi este imposibil. Atunci mi-am promis că voi încerca, mi-am promis că mă voi pregăti pentru o astfel de cursa indiferent cât timp va fi nevoie.

În ultimele săptămâni doar am alergat… şi am scris mai deloc. Am înghiţit kilometru după kilometru, am adunat secunde după secunde, am trăit captiv între respiraţii şi paşi. Cuvintele par că s-au refugiat undeva în interior aşteptând vremuri mai statice, gesturi mai lente. Muzele mi-au plecat cu tot cu simboluri lăsând metaforele scurse în asfaltul incins. Un asfalt inundat de adrenalină din care cu greu se culeg rânduri. O adrenalină din care până acum muzele nu mi-au adus inspiraţie şi nici nu şi-au găsit dorul de a se întoarce la mine.

Trecem împreună printr-un culoar lat de 2m. Fiecare dintre noi a primit un număr de concurs. Eu am numărul 29285. Pe fiecare număr sunt două cipuri. Trebuie să trecem pe lângă maşinile oficiale pentru a se activa cele două cipuri. Cu ajutorul lor suntem monitorizaţi în competiţie. Şi astfel se va şti cât am alergat şi timpul scos. Sunt împreună cu Nadia. Ne activăm cipurile apoi ne îndreptăm către zona albastră. La înscriere eram întrebaţi dacă am mai alergat şi ce timp am scos. Nici unul dintre noi nu mai participase la un astfel de concurs. Pentru că experienţa noastră era zero am fost plasaţi în zona albastră, ultima. Cei cu experienţă erau plasaţi în faţă, în funcţie de timpii scoşi anterior. În discuţiile de dinaintea maratonului ne era teamă că suntem prea în spate şi la start posibil să fie busculadă, astfel că vom pierde timpi preţioşi şi nu ne vom îndeplini propriul barem. Alergăm de plăcere dar vrem şi să ne forţăm limitele actuale.

Toamna trecută, în perioada concursului SuperBlog, m-am “visat” la linia de start al unui maraton cu tot cu emoţii, cu slăbiciuni, cu plămâni fremătând, cu energii gata să explodeze. La finalul acelui articol m-am “trezit” în rândurile aşternute cu o promisiune făcută, cu promisiunea că mă voi pregăti continuu pentru ca anul acesta să pot alerga un semimaraton (în luna octombrie), iar pentru anul 2015 să pot avea curajul de a încerca un maraton. Un pariu cu mine, un pariu cu timpul, un pariu cu propriile limite, un pariu pe care îl reînnoiesc în aceste noi rânduri.

Aseară am avut chef să cotrobăi prin podul casei şi să respir aerul “stătut” al obiectelor depuse acolo, al amintirilor uitate şi prăfuite. Sunt obiecte ce au fost uitate într-un “muzeu al inocenţei”. Sunt obiecte ce au ascuns în ele bucurii şi tristeţi, momente de euforie şi momente de dezamăgire, gânduri, versuri, cuvinte ce au ars şi au rămas… Am deschis cutia magică iar mâna a atins şi a trecut duios peste agenda cu coperţi albastre. Un suflet întreg se adăposteşte acolo, cu alunecări între zbucium şi tihnă, cu zâmbete şi regrete, uneori captiv din prea multe revolte. Paginile se derulează încet iar cuvintele se regăsesc şi se îmbrăţişează uimite. Oare mai au ele vreun înţeles acum?

Translate »