Category

Carte

Category

“Dar ceea ce face și mai intolerabilă supravegherea – și altminteri greu de suportat – este faptul că acestor controlori angajați sau plătiți li se asociază curând nenumărați tovarăși nechemați. Căci oriunde un stat își menține cetățenii sub teroare, înflorește dezgustătoarea buruiană a denunțării benevole. Acolo unde, principial, e îngăduit și chiar de dorit să existe denunțuri, chiar oameni de ispravă devin ei înșiși denunțători, din teamă; numai spre a îndepărta bănuiala că a greșit…, fiecare cetățean trage cu coada ochiului spre concetățeanul său… zelul fricii aleargă nerăbdător înaintea, denunțătorilor. După câțiva ani de asemenea regim, Consistoriul ar putea să înceteze orice fel de supraveghere, căci toți cetățenii au devenit de bunăvoie controlori. Zi și noapte curg valurile tulburi ale denunțurilor…”

La 19.30 aveam “întâlnire” cu fiică-mea. Kărluţa era într-o vizită de lucru prin zona Lujerului. Mi-am terminat ziua de muncă pe la 18.15, mi-am strâns uneltele, le-am băgat în rucsac şi am plecat relaxat către locul unde îmi parcasem Sanderuţa. Era vineri şi intrasem deja în week-end. Mă gândeam cum să-mi petrec ora pe care o aveam până la întâlnire. Puteam să stau undeva pe o băncuţă şi să citesc, îl aveam la mine, ca de obicei, pe prietenul meu Kindle şi mă aştepta acţiunea unui roman istoric. Sau… să fac altceva. De data aceasta am hotărât să “hoinăresc” un pic prin Cora Lujerului.

Ca de fiecare dată şi în ziua aceea ne întâlniserăm toţi patru. De obicei ne întâlneam la Florin acasă. Nu ştiu de ce, poate că toţi împreună ne simţeam mai bine acolo. Avea ceva special acel apartament în care locuia Florin şi cu părinţii lui, sau poate personalitatea lui ne atrăgea acolo. Era unul din cei mai inteligenţi copii din generaţia mea, eram colegi de clasă şi colegi de bancă. Ne-am făcut jocurile obişnuite şi după multă zbenguială, obosiţi, ne-am luat o pauză. Florin a luat o carte de pe masă. “Vreţi să vă citesc ceva?” Ne-am aşezat cuminţi pe canapea ascultându-l. În acel moment am intrat pentru prima dată în contact cu frumoasa lume a cavalerilor medievali, a spadasinilor, a muschetarilor, a regilor, a cardinalilor, a curtezanelor, a intrigilor de la curtea Franţei. Florin ne-a citit un capitol întreg din romanul “După douăzeci de ani” de Alexandre Dumas.

Plimbam şapca dintr-o mână în alta într-un gest stingher, un gest ce lăsa să se vadă încordarea ce mă domina. Regretam că acceptasem invitaţia. Intrasem într-o lume necunoscută şi refuzată unuia ca mine. Şapca continua să se frământe şi să se contorsioneze între palmele mele. Cu un gest izbăvitor am îndesat şapca în buzunarul hainei. Hainele mele ponosite contrastau cu frumuseţea găsită în jur. Era prima oară în viaţă când intram într-o astfel de casă. Am continuat drumul în urma gazdei, iar paşii se înfigeau legănat ca pe puntea vasului ce se luptă cu valul. În ciuda holurilor mari pe care le traversam aveam senzaţia că umerii mei largi se legănau din perete în perete, pregătindu-se pentru cine ştie ce nenorociri. Braţele păreau că s-au lungit dintr-o dată şi s-au transformat în tentacule ce bat aerul în căutarea unui duşman imaginar. Broboane de sudoare îmi scăldau fruntea şi pentru prima dată am simţit că mersul meu e altfel, e mersul unui om necioplit.

semn spre carteDeodată privirea mi-a căzut pe un tablou atârnat pe un perete. Era un tablou în ulei ce zugrăvea un schooner, cu pânzele strânse, ce se lupta cu valuri furioase, valuri ce păreau adevărate stânci în drumul său. Norii negri plonjaţi deasupra valurilor întregeau frumuseţea sălbatică a picturii. Găsisem pe neaşteptate un punct de sprijin, tabloul îmi înfăţişa o lume binecunoscută mie, o lume dură şi periculoasă, o lume în care mă simţeam în elementul meu. M-am apropiat de tablou şi frumuseţea lui a dispărut, totul părea o mâzgălitură fără noimă. Dezamăgit m-am tras înapoi şi frumuseţea tabloului a reapărut miraculos. Ce este asta? O păcăleală de tablou? Pe o masă erau aşezate mai multe cărţi. Am luat la întâmplare un volum, era un volum de poezii şi uitând unde mă aflu m-am cufundat în lectură. Pe măsură ce le citeam chipul mi se lumina din ce în ce mai tare. Nici nu băgasem de seamă că de noi se apropiase o fată. “Ruth, dă-mi voie să ţi-l prezint pe domnul Eden.”

………………………………………………

Martin Eden, căci despre el este vorba, este figura centrală a romanului autobiografic (sau semiautobiografic) al lui Jack London. Ca orice copil şi adolescent, m-am regăsit în fiecare lectură a mea. Am fost un spadasin de temut, dar în acelaşi timp şi un cavaler rătăcitor ce îi apăra pe cei nedreptăţiţi şi pe domniţe. Am fost un vânător în vestul sălbatic, un prieten al pieilor roşii. Am fost un căutător de comori şi un descoperitor de lumi. Am găsit în mine afinităţi pentru multe personaje întâlnite în lumea cărţilor. Dar cu nici unul din personajele visate nu m-am contopit mai mult decât cu Martin Eden. Martin Eden a născut în mine vise ce încă ard şi nu se vor stinge niciodată.

Şi pentru că toţi copiii din lume ar trebui să citească, să viseze, să descopere, să se identifice cu personaje din minunata lume a cărţilor, Sonia a pus bazele unui proiect ambiţios, un proiect ce urmăreşte să strângă şi să doneze cărţi. “Semn SPRE carte” are ca obiectiv să ofere cărţi copiilor ce provin din familii cu resurse materiale şi financiare precare.

Susţin din tot sufletul acest proiect şi voi fi alături de Sonia pe tot parcursul derulării lui.

Vă aşteptăm alături de noi!!!

Duminică am primit de la Vienela o leapşă frumoasă, leapşa cititorului de cărţi. Şi cum sunt un cititor pasionat, m-am lăsat “atins” de această provocare. Adult fiind, m-am trezit la un moment dat înghiţit de “zgomotele” zilnice, de cele ce atrofiază spiritul şi sufletul cu fiecare secundă “trăită” în cotidian. Atunci mi-am pierdut dorinţa şi plăcerea de a citi, alunecând ameţitor într-o perioadă confuză şi gri, o perioadă destul de lungă. Am trecut prin aceasta ca un amnezic, nereţinând mai nimic, cu vibraţii speriate şi rătăcite undeva în adâncul sufletul meu… Ceva s-a petrecut prin 2009, în primăvara acelui an. Dezgheţul a venit şi la mine. Am regăsit bucuria de a citi. Am răsfoit anticariatele online şi mi-am cumpărat multe cărţi. Am reînceput să citesc şi am făcut-o cu furia celui care a pierdut atâţia ani. Am profitat de orice bucăţică de timp liber. Am citit prin metrou, prin RATB, în vizite, în creierii nopţilor, în vacanţe, în parcuri… Acum un an şi jumătate i-am făcut cadou soţiei mele un Kindle Touch. Evident că acest Kindle mi-a devenit cel mai bun “tovarăş”. Am de citit pentru o călătorie până la marginea sistemului solar şi înapoi! Aceşti ani petrecuţi printre rânduri mi-au reaprins colţişoare din mine şi nu întâmplător mi-am făcut acest blog. Şi culmea ironiei… din cauza blogului am mai puţin timp de citit… cărţi!!!

Martie 1997. Curtea Supremă de Justiţie admite recursul în anulare al Procurorului General împotriva unor sentinţe date în martie şi aprilie 1960. Era vorba de o reparaţie morală adusă, după 37 de ani, celor 11 inculpaţi în dosarul intelectualilor, cei catalogaţi de puterea comunistă a vremii ca fiind “lotul Noica-Pillat“. Printre cei 11 intelectuali, şi duşmani ai proletariatului comunist, condamnaţi la ani grei de închisoare, se numărau: Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu (fratele lui Ionel Teodorenu). Unul din capetele de acuzare în acel celebru proces era manuscrisul lui Dinu Pillat, reprezentând romanul “Aşteptând ceasul de apoi”.

Impresii de cititor: “Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine” de Lucian Boia.

Lucian Boia, profesor doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, ne pune la dispoziţie o lectură meditativă, o temă provocatoare despre importanţa Occidentului, o civilizaţie ce a avut rolul primordial în inventarea şi dezvoltarea societăţii tehnologice, cât şi în încercarea de a unifica planeta. Cartea lui Lucian Boia, apărută de curând la Humanitas, ne scoate la suprafaţă întrebări nerostite, conştientizate sau nu. Aflat într-un declin vizibil, ne punem întrebarea: Rămâne Occidentul ca principal motor al planetei? Sau a venit timpul  să predea ştafeta? Există alternative viabile?

Aseară am terminat de citit “Pavilionul canceroşilor” de Aleksandr Soljeniţîn. Ceea ce voi scrie în continuare nu se vrea o recenzie a acestei cărţi, nu am pretenţia că pot face acest lucru, ci doar impresia pe care mi-a lasat-o mie.

Am căutat în DEX definiţiile a doua cuvinte: cancer şi comunism. Conform DEX: cancer – Termen general care denumește diverse forme de tumori maligne ce se caracterizează printr-o înmulțire excesivă a țesuturilor unor organe; iar comunism – Doctrină socială, politică și economică constituită pe principiul abolirii proprietății private asupra mijloacelor de producție și al instaurării proprietății colective. Aparent nicio legătură între cele doua cuvinte. Şi totuşi care este asemănarea?

Translate »