Era o dimineaţă frumoasă de vară, frumoasă ca toate dimineţile satului vâlcean în care îmi petreceam vacanţele. Soarele se ridica leneş peste pădurea de salcâmi şi inunda curtea, mângâind în fiecare dimineaţă frunzele bătrânului nuc şi încălzindu-i scoarţa brăzdată de ani. Raze jucăuşe îmi dezmierdau fereastra şi câte una mai îndrăzneaţă poposea obraznică pe marginea patului. Un aer plăcut pătrundea în camera micuţă şi aducea cu el arome ispititoare. Un murmur continuu şi nedesluşit îmi zgândărea simţurile încă adormite. Murmurul creştea din ce în ce mai tare, de parcă cineva acţiona un buton de volum nevăzut iar sunetul căpăta un înţeles.
Ascultam fascinat poveştile istorisite de unchiul meu vâlcean… În fiecare vară, împreună cu sora mea, ne petreceam câte două luni din vacanţă pe frumoasele meleaguri vâlcene. Undeva la graniţa dintre judeţele Vâlcea şi Olt, la 3-4 km de malul stâng al Oltului, într-o zonă deluroasă, există un sat cu un nume parcă predestinat pentru poveştile ce se scurg prin şanţurile uliţei şi se adună în gârla de la margine. Satul se numeste “Casa Veche”. E satul unde tradiţia trăieşte în fiecare casă, în fiecare scoarţă înfrumuseţată prin motivele sale vegetale, în fiecare broderie plină de simboluri şi motive brâncoveneşti, în milieurile ce ornează poliţe, şi în poveşti, mai ales în poveşti…
