Category

Poveşti din gârla satului

Category

Era o dimineaţă frumoasă de vară, frumoasă ca toate dimineţile satului vâlcean în care îmi petreceam vacanţele. Soarele se ridica leneş peste pădurea de salcâmi şi inunda curtea, mângâind în fiecare dimineaţă frunzele bătrânului nuc şi încălzindu-i scoarţa brăzdată de ani. Raze jucăuşe îmi dezmierdau fereastra şi câte una mai îndrăzneaţă poposea obraznică pe marginea patului. Un aer plăcut pătrundea în camera micuţă şi aducea cu el arome ispititoare. Un murmur continuu şi nedesluşit îmi zgândărea simţurile încă adormite. Murmurul creştea din ce în ce mai tare, de parcă cineva acţiona un buton de volum nevăzut iar sunetul căpăta un înţeles.

Ceapa

 

Ceapa


 

De la capătul tramvaiului mergeam trei kilometri pe jos până în satul bunicilor mei, bunicii din partea mamei. Intram în comuna Căţelu pe drumul principal şi după câteva sute de metri o coteam la stânga, pe una din uliţele pietruite. Treceam pe lângă cimitirul satului şi la mică distanţă o luam printre câmpuri, pe drumul de ţară ce lega comuna de satul Manolache. Îmi aduc aminte de praful pe care îl luam în picioare pe acel drumeag, părea că înotăm, şi de arşiţa ce ne sâcâia până ajungeam în sat.

Din ciclul “Poveşti din gârla satului”

 

La Fedeleş* – Duzina de cuvinte


 

Prima parte: Ielele

Partea a doua: Zburătorul

Continuare…

Vacanţa de vară se dusese deja, se terminase ca o ploaie torenţială de vară lăsându-mi sufletul plin de stropi, stropi de senzaţii necunoscute până atunci. Mă întorsesem de la ţară, din satul vâlcean Casa Veche, din satul vacanţelor mele de vară, mă întorsesem cu sufletul strâns şi înfrigurat, cu gândurile rătăcite de dor, alergând nebune peste câmpuri, închipuind gârle şi poieni la marginea asfaltului bucureştean. O bucăţică din sufletul meu rămăsese acolo, la marginea satului, dincolo de gârlă, pe poiana de pe Fătu. Acea bucăţică din mine se împărţise în frânturi ce se ascundeau în cosiţele ei, frânturi ce rătăceau prin ochii ei sclipitori, îi dezmierdau obrajii şi i se odihneau în colţul gurii. Şi în fiecare secundă o simţeam şi tânjeam după ea.

Zburătorul


 

Ielele

În dansul meu nebun nu observasem că toate petele albe se transformaseră în lumini atât de puternice că mă orbeau. Parcă eram o primadonă jucând pe scena satului. Murmurul s-a apropiat atât de mult încât spre surprinderea mea a devenit ceva inteligibil. O voce feminină ce nu avea nimic nepământesc în ea îmi sparse fericirea momentului:

– Julien, qui montre qu’il a dansé nue dans le milieu de la nuit? J’ai dit que je voulais visiter Monastere Cozia, pas un asile de fous! Une carte est toujours plus bonne dans une gps! (scuzaţi franceza de la miezul nopţii)

Continuare…

Un frig pătrunzător s-a lipit de gleznele mele şi urca lipicios către genunchi. Fruntea s-a umplut instantaneu de sudoare şi broboane începuse să picure spre bărbie, de acolo alunecând pe piept, apoi plonjând în frigul de dedesubt. Am simţit cum toate gândurile mi se scurtcircuitează şi încet, încet, cad într-un întuneric amăgitor. Nimic din făptura unei Iele nu simţeam în jurul meu, doar un întuneric ce mă acapara încet dar sigur, şi un sunet ascuţit ce împungea în creierul meu: “Julien, Julien…”. Şi imaginea s-a frânt…

Ascultam fascinat poveştile istorisite de unchiul meu vâlcean… În fiecare vară, împreună cu sora mea, ne petreceam câte două luni din vacanţă pe frumoasele meleaguri vâlcene. Undeva la graniţa dintre judeţele Vâlcea şi Olt, la 3-4 km de malul stâng al Oltului, într-o zonă deluroasă, există un sat cu un nume parcă predestinat pentru poveştile ce se scurg prin şanţurile uliţei şi se adună în gârla de la margine. Satul se numeste “Casa Veche”. E satul unde tradiţia trăieşte în fiecare casă, în fiecare scoarţă înfrumuseţată prin motivele sale vegetale, în fiecare broderie plină de simboluri şi motive brâncoveneşti, în milieurile ce ornează poliţe, şi în poveşti, mai ales în poveşti…

Translate »