În 2007, în calitate de părinte, am intrat în contact pentru prima dată cu post-decembristul vechi și “nou” sistem de învățământ românesc, și cu Școala Gimnazială 195. Școala ne-a fost recomandată de către directoarea grădiniței particulare la care o dusesem pe fiica cea mare în cei doi ani premergători începerii clasei a I-a. Am ținut cont de recomandare și am înscris-o la Școala 195 fără să știm în acel moment ce sport național exista în sistem pentru găsirea unei școli mai bune și, mai ales, marea “vânătoare”, pentru accesul în primii patru (apoi cinci ani) la cele mai bune învățătoare din școlile respective.
Doar câțiva ani mai târziu am descoperit amploarea acestui fenomen. Liste de așteptare de zeci de nume, selecție permisă până la un anumit punct pe diferite criterii, clase umflate până la treizeci de copii și peste, vize de flotant fără număr. De ce s-a născut un astfel de fenomen? Din cauza faptului că părinții nu mai au încredere în sistemul de învățământ românesc. Un sistem învechit și falimentar. Și atunci, părinții nu fac decât să caute un atu prin care să compenseze găurile din sistem. Acest atu înseamnă o școala mai bine cotată, o învățătoare mai pregătită. Nu este de neglijat un început de școală sub îndrumarea unui cadru didactic pasionat și bine pregătit.
Într-un sistem de învățământ normal și performant (mă refer la școlile de stat) toți copiii beneficiază de șanse egale. Nu există diferențe de calitate, înzestrare, performanță între școlile din sistem. Mai mult decât atât, sunt sisteme în Occident unde profesorii sunt bonificați pentru calitatea muncii lor, dacă rezultatele propriilor elevi depășesc un anumit prag al performanței. Profesorii sunt foarte bine remunerați. Profesorii sunt respectați pentru că accesul în sistem se câștigă cu greu, după ani de studiu și după multe examene. Statutul lor nu este cu nimic mai prejos decât al unui medic sau al unui cercetător de prim rang. Nu vreți să știți pe ce poziție în statistici figurează profesia de “pedagog” în România. Jos, foarte jos. Aici mai multe informații despre cum se prezintă un sistem de învățământ performant.
După o introducere care era necesară, să trecem la topul căutat, top școli gimnaziale din București și sectorul 3. Un istoric al perioadei 2010 – 2018 găsiți aici. Pentru topul curent continuați să citiți acest articol.
36518Update: 21.02.2018
Emoțiile examenului de admitere trecuseră. Purtam în suflet cu mândrie satisfacția atingerii obiectivului propus. Al obiectivului ei! Și-l stabilise singură și își construise fiecare pas cu atâta muncă, cu atâta inteligență și responsabilitate. A intrat acolo unde și-a dorit, unde a visat în fiecare secundă a clasei a VIII-a, la clasa de “mate-info bilingv” de la Colegiul Național Sfântul Sava. Ne bucuram relaxați de ultima parte a verii și, de multe ori, în conversațiile noastre ne întorceam cu gândul către Școala 195, școală pe care o absolvise cu puțin timp în urmă. Într-un astfel de moment am întrebat-o pe Karla: “Acum, privind în urmă, după cei opt ani petrecuți la 195, când tu cunoști majoritatea profesorilor și învățătorilor, le cunoști stilul de lucru, cerințele, așteptările, efortul pe care vor și pot să îl depună în munca cu proprii elevi, știința și metodele, pe cine ai vrea să ai învățătoare dacă ai fi iar la început de școală?”. Răspunsul Karlei a fost rapid și categoric: “Tot pe Doamna Alina Dințică!”
Gândurile mi se întorc cu opt ani în urmă… Suntem în 17 Septembrie 2007. Prima zi de şcoală. Prima zi de şcoală a fetiţei mele. Amândoi… ţinându-ne de mână ne-am oprit câteva secunde la porţile şcolii. Inimile noastre bat sincron şi cu aceeaşi emoţie ce ne învăluie. Nu ştiu dacă eu îi strâng mâna aşa de tare sau ea o strânge pe a mea. Mă uit spre Karla. Nu plânge! Dar îi simt lacrimile suspendate undeva între gânduri şi priviri. Îi trimit un zâmbet de încurajare şi încerc să iau din frământările ei, să le amestec cu cele din mine. O privesc adânc în ochi şi împreună păşim pe poarta şcolii. Păşim într-o nouă etapă, într-o nouă lume, un laborator din care ea va ieşi cu aripile larg deschise şi gata de zbor spre propria-i devenire!
La 19.30 aveam “întâlnire” cu fiică-mea. Kărluţa era într-o vizită de lucru prin zona Lujerului. Mi-am terminat ziua de muncă pe la 18.15, mi-am strâns uneltele, le-am băgat în rucsac şi am plecat relaxat către locul unde îmi parcasem Sanderuţa. Era vineri şi intrasem deja în week-end. Mă gândeam cum să-mi petrec ora pe care o aveam până la întâlnire. Puteam să stau undeva pe o băncuţă şi să citesc, îl aveam la mine, ca de obicei, pe prietenul meu Kindle şi mă aştepta acţiunea unui roman istoric. Sau… să fac altceva. De data aceasta am hotărât să “hoinăresc” un pic prin Cora Lujerului.
3 Mai 2015. Este ziua în care Planeta vibrează. Este ziua în care Planeta aleargă. Dacă te-ai opri câteva minute şi ai asculta cu atenţie, cu siguranţă ai auzi murmurul Planetei, un murmur intrat în rezonanţă cu peste 68.000 de suflete. O respiraţie uriaşă ce captează aerul şuierat din 68.751 de piepturi. Tot atâtea inimi bătând sincron de prin toate zonele Planetei şi aruncând în văzduh energii capabile să readucă la viaţă un pustiu ca Sahara. Armate de picioare mărşăluiesc neobosite în acelaşi moment, în acelaşi ritm, indiferent de longitudine sau de latitudine, indiferent dacă e zi sau dacă e noapte. Braţe hotărâte bat aerul ca nişte pistoane ducând înainte trupuri însemnate de fiecare kilometru consumat. Milioane, milioane de kilometri sunt înghiţiţi sub paşii alergătorilor, pentru a fi apoi topiţi şi amestecaţi cu gânduri şi bătăi de inimă într-un mojar al speranţei, mojar din care să se nască un balsam pentru rănile Planetei, un balsam pentru rănile din noi. Până de curând istoria s-a scris cu zeci de mii de soldaţi ce cucereau teritorii în numele unui “bine” obscur. Azi Planeta rezonează cu alţi zeci de mii de “soldaţi”. Sunt altfel de soldaţi, sunt soldaţi ce se luptă cu kilometri, soldaţi transformaţi în alergători porniţi să cucerească inimi şi hotărâţi să ajute la vindecarea Planetei. Sunt mândru că fac parte din rândurile acestei “armate” a Speranţei!
Un uruit deranjant mă trezeşte brusc. Deschid ochii şi mă concentrez pe zgomot. E dimineaţă şi ţipătul de flex parcă îmi goneşte soarele din geam. Sunetul este inconfundabil. Flex! Flex! Flex! Rimează cu un sunet plin de voluptate dar nu îmi crează decât crispare. Îmi aduc aminte instantaneu de “vorbele” pseudovărului meu din blogosferă. Andrei spunea că cel mai dur vestitor al primăverii este flexul. Mă întreb cine o fi început deja lucrările în apartament. Şi totuşi sunetul avea o notă mai gravă.
Update tabele și grafice – 22.02.2018:
Unul din cele mai bune site-uri care oferă informaţii despre unităţile de învăţământ, atât din Bucureşti cât şi din majoritatea oraşelor ţării, este AdmitereLiceu. Site-ul aduce informaţii legate de rezultatele de la admitere în licee, BAC, Olimpiade şi, în plus, informaţii despre specializări, despre numărul de locuri. De asemenea, ne oferă informaţii legate de şcolile gimnaziale şi liceele cu clase gimnaziale, în contextul în care realizează un clasament al acestora pe baza mediilor de la admiterea în liceu. Am cules aceste informaţii, pentru top 20 şcoli din Bucureşti şi pentru top 22 şcoli din sectorul 3, le-am pus în tabele şi grafice cu scopul de a fi mai uşor de urmărit. Dacă mi-a scăpat vreo şcoală din sectorul 3, cu siguranţă are media de admitere sub 7.50 şi intră în categoria celor “neinteresante”.
Calendarul înscrierii în învăţământul primar, respectiv înscrierea în clasa zero, este unul din cele trei subiecte majore pentru fiecare părinte care deja începe să simtă emoţia şi presiunea acestui moment. Am trăit deja de două ori acest eveniment, ştiu prin ce trece un părinte, ce simte, ce speranţe îşi face şi câte întrebări îi bântuie nopţile. Celelalte două subiecte majore ale acestui eveniment şi întrebările aferente ce îşi caută cele mai bune răspunsuri sunt: Şcoala şi Învăţătoarea. La ce şcoală să îmi înscriu copilul? Să îl înscriu la şcoala de lângă casă sau la cea mai bună din cartier? Contează? Există diferenţe semnificative? La ce învăţătoare să mergem? E important să ne alegem învăţătoarea? Răspunsurile la aceste întrebări nu le voi da în acest articol, doar voi trece în revistă calendarul înscrierii la clasa zero, pentru ca părinţii să ştie cum îşi vor gestiona timpul pe această perioadă. Până la apariţia metodologiei pentru anul şcolar 2015-2016, citiţi mai jos cum s-a derulat acest calendar pentru anul şcolar 2014-2015.
Era jumătatea lunii noiembrie. Bulgarii ieşiseră în stradă şi îl înlăturase de la putere pe Jivkov. “Wind of Change” bătea cu putere dinspre vest către lagărul sovietic. Măturase totul în cale cu o frenezie greu de strâns în cuvinte. Europa trăia un moment magic. Libertatea era cel mai frumos şi cel mai emoţionant cuvânt ce îşi regăsise substanţa. Zidul Berlinului căzuse şi bucăţele din el deveniseră suveniruri ale unui vis urât. Un vis lung şi epuizant ce se terminase în zorii unei noi epoci, epocă ce pornea la drum cu încercarea oamenilor de a-şi recupera demnitatea pierdută în decenii de minciuni. Războiul se terminase, un război rece ce plantase sârmă ghimpată pe graniţe şi în sufletele oamenilor.
Trecem împreună printr-un culoar lat de 2m. Fiecare dintre noi a primit un număr de concurs. Eu am numărul 29285. Pe fiecare număr sunt două cipuri. Trebuie să trecem pe lângă maşinile oficiale pentru a se activa cele două cipuri. Cu ajutorul lor suntem monitorizaţi în competiţie. Şi astfel se va şti cât am alergat şi timpul scos. Sunt împreună cu Nadia. Ne activăm cipurile apoi ne îndreptăm către zona albastră. La înscriere eram întrebaţi dacă am mai alergat şi ce timp am scos. Nici unul dintre noi nu mai participase la un astfel de concurs. Pentru că experienţa noastră era zero am fost plasaţi în zona albastră, ultima. Cei cu experienţă erau plasaţi în faţă, în funcţie de timpii scoşi anterior. În discuţiile de dinaintea maratonului ne era teamă că suntem prea în spate şi la start posibil să fie busculadă, astfel că vom pierde timpi preţioşi şi nu ne vom îndeplini propriul barem. Alergăm de plăcere dar vrem şi să ne forţăm limitele actuale.
Miercuri dimineaţă cobor din bloc împreună cu fiică-mea şi ne grăbim spre parcare. E ora 7.15, suntem pe fugă, Kărluţa trebuie să ajungă la şcoală cu câteva minute mai devreme pentru a pune la punct împreună cu o colegă de clasă susţinerea unui mic proiect la Tehnologie. Era vorba despre o maşină a viitorului ce funcţiona cu un combustibil revoluţionar. Joacă frumoasă de copii. Ne urcăm într-o maşină a prezentului, în Sanderuţa mea cea albă, şi mă pregătesc să bag cheia în contact. Pe exterior o bucată mare de ceva nedefinit zace pe parbrizul maşinii mele. Ce o fi chestia aia? Mă uit mai atent şi aceea bucată pare că seamănă cu un număr de înmatriculare. Trag aer adânc în piept şi îmi fac curaj să mă dau jos din maşină.
“Semn SPRE carte” este un proiect iniţiat în ianuarie 2014 de către Sonia Spătariu, o bloggeriţă din Hunedoara, şi promovat împreună cu o inimoasa comunitate din Blogosferă. Scopul acestui proiect este de a strânge cât mai multe cărţi din donaţii şi a le dărui unor copii cu vârste cuprinse între 6-18 ani, copii ce provin din familii cu resurse materiale şi financiare precare. “Într-o lume în care auzim tot mai des că lectura nu mai este o obişnuinţă, există copii şi adolescenţi care şi-ar dori să citească, dar nu au acces la cărţi. Există părinţi care pun cartea pe ultimul loc pe lista de priorităţi. Nu pentru că aşa vor. Pur şi simplu mijloacele materiale îi obligă să facă acest lucru”… este unul din mesajele Soniei, mesaj ce alimentează cu energie “zborul” acestui proiect.
În toată această perioadă, din ianuarie până în prezent, proiectul “Semn SPRE carte” s-a bazat aproape în exclusivitate pe voluntariat. Pentru ca un astfel de proiect să aducă bucurie în ochii cât mai multor copii, pe lângă voluntariat are nevoie şi de o susţinere financiară. În acest context proiectul a fost înscris în competiţia “Idei din Ţara lui Andrei”. În cazul în care va fi printre proiectele câştigătoare, “Semn SPRE carte” va fi premiat şi va avea asigurat un buget ce va face să ajungă cărţi în casele cât mai multor copii.
Pentru că este un proiect generos ce merită susţinut din tot sufletul, vă rog să îmi acordaţi doar cinci minute din timpul vostru şi să votaţi “Semn SPRE carte”. Pentru început trebuie să vă creaţi un cont aici, şi apoi, votându-l, să ne ajutaţi în demersul nostru de a duce cât mai mulţi copii în minunata lume a cărţilor!
P.S. Proiectul “Semn SPRE carte” este prezent în pagina de FB a Şcolii Gimnaziale nr. 195. Copii votând pentru copii… un gând ce sper să se materializeze.
Era anul 1950. Se stabiliseră cotele ce le reveneau ţăranilor, cote obligatorii ce trebuiau predate la colectiv. Nu conta dacă acea cantitate obligatorie nu corespundea cu realitatea din pătul sau hambar, cum vreţi să îi spuneţi. Pentru bolşevici contau doar cifrele ce trebuiau respectate. Şi sistemul avea nevoie de exemple, avea nevoie să bage frica în ţărani umplând puşcăriile cu ei. Colectivizarea trebuia să meargă până la capăt şi să şteargă din dicţionar cuvântul “proprietar”. Erau metodele staliniste importate de la răsărit şi descrise în detaliu de Soljeniţîn în “Arhipelagul Gulag”.
Toată munca unui sportiv are ca scop pregătirea pentru competiţii oficiale. Acolo se vede cât de bine este pregătit, acolo se vede talentul lui, acolo se vede mâna antrenorului. Arena “oficială” este locul după care tânjeşte în miile de ore pline de muncă, de chin, de suferinţă. Da, suferinţă! Pentru că, această muncă asumată este aidoma unui ocnaş condamnat de bunăvoie la galere. Până şi visele îi sunt colorate cu vuietul tribunei, cu aclamaţii şi zâmbete, cu trofee şi medalii ce sclipesc provocator. Fiecare secundă, fiecare picătură de transpiraţie, fiecare durere, toate sunt născute pentru momentul inegalabil când sportivul pătrunde în arenă, când singur cu propriile emoţii se luptă pentru a se autodepăşi, pentru a bucura inimile spactatorilor şi pentru a câştiga gloria lumii.
Ca de fiecare dată şi în ziua aceea ne întâlniserăm toţi patru. De obicei ne întâlneam la Florin acasă. Nu ştiu de ce, poate că toţi împreună ne simţeam mai bine acolo. Avea ceva special acel apartament în care locuia Florin şi cu părinţii lui, sau poate personalitatea lui ne atrăgea acolo. Era unul din cei mai inteligenţi copii din generaţia mea, eram colegi de clasă şi colegi de bancă. Ne-am făcut jocurile obişnuite şi după multă zbenguială, obosiţi, ne-am luat o pauză. Florin a luat o carte de pe masă. “Vreţi să vă citesc ceva?” Ne-am aşezat cuminţi pe canapea ascultându-l. În acel moment am intrat pentru prima dată în contact cu frumoasa lume a cavalerilor medievali, a spadasinilor, a muschetarilor, a regilor, a cardinalilor, a curtezanelor, a intrigilor de la curtea Franţei. Florin ne-a citit un capitol întreg din romanul “După douăzeci de ani” de Alexandre Dumas.
Autor: Liliana
În urma articolului meu “Sunt nepoata unui deţinut politic” publicat pe acest Blog, Adrian mi-a propus să continui pe această temă.
M-am gândit mult şi în cele din urmă mi-am spus că, având în vedere ce au trăit bunicii noştri şi indirect părinţii noştri, noi avem obligaţia să scoatem la lumină crâmpeiele de istorie, trăite de familiile noastre. Scopul este ca generaţiile tinere să cunoască adevărul despre această istorie recentă, pentru ca astfel de momente să nu se mai repete.
Pentru ce au fost arestaţi aceşti oameni?
Plimbam şapca dintr-o mână în alta într-un gest stingher, un gest ce lăsa să se vadă încordarea ce mă domina. Regretam că acceptasem invitaţia. Intrasem într-o lume necunoscută şi refuzată unuia ca mine. Şapca continua să se frământe şi să se contorsioneze între palmele mele. Cu un gest izbăvitor am îndesat şapca în buzunarul hainei. Hainele mele ponosite contrastau cu frumuseţea găsită în jur. Era prima oară în viaţă când intram într-o astfel de casă. Am continuat drumul în urma gazdei, iar paşii se înfigeau legănat ca pe puntea vasului ce se luptă cu valul. În ciuda holurilor mari pe care le traversam aveam senzaţia că umerii mei largi se legănau din perete în perete, pregătindu-se pentru cine ştie ce nenorociri. Braţele păreau că s-au lungit dintr-o dată şi s-au transformat în tentacule ce bat aerul în căutarea unui duşman imaginar. Broboane de sudoare îmi scăldau fruntea şi pentru prima dată am simţit că mersul meu e altfel, e mersul unui om necioplit.
Deodată privirea mi-a căzut pe un tablou atârnat pe un perete. Era un tablou în ulei ce zugrăvea un schooner, cu pânzele strânse, ce se lupta cu valuri furioase, valuri ce păreau adevărate stânci în drumul său. Norii negri plonjaţi deasupra valurilor întregeau frumuseţea sălbatică a picturii. Găsisem pe neaşteptate un punct de sprijin, tabloul îmi înfăţişa o lume binecunoscută mie, o lume dură şi periculoasă, o lume în care mă simţeam în elementul meu. M-am apropiat de tablou şi frumuseţea lui a dispărut, totul părea o mâzgălitură fără noimă. Dezamăgit m-am tras înapoi şi frumuseţea tabloului a reapărut miraculos. Ce este asta? O păcăleală de tablou? Pe o masă erau aşezate mai multe cărţi. Am luat la întâmplare un volum, era un volum de poezii şi uitând unde mă aflu m-am cufundat în lectură. Pe măsură ce le citeam chipul mi se lumina din ce în ce mai tare. Nici nu băgasem de seamă că de noi se apropiase o fată. “Ruth, dă-mi voie să ţi-l prezint pe domnul Eden.”
………………………………………………
Martin Eden, căci despre el este vorba, este figura centrală a romanului autobiografic (sau semiautobiografic) al lui Jack London. Ca orice copil şi adolescent, m-am regăsit în fiecare lectură a mea. Am fost un spadasin de temut, dar în acelaşi timp şi un cavaler rătăcitor ce îi apăra pe cei nedreptăţiţi şi pe domniţe. Am fost un vânător în vestul sălbatic, un prieten al pieilor roşii. Am fost un căutător de comori şi un descoperitor de lumi. Am găsit în mine afinităţi pentru multe personaje întâlnite în lumea cărţilor. Dar cu nici unul din personajele visate nu m-am contopit mai mult decât cu Martin Eden. Martin Eden a născut în mine vise ce încă ard şi nu se vor stinge niciodată.
Şi pentru că toţi copiii din lume ar trebui să citească, să viseze, să descopere, să se identifice cu personaje din minunata lume a cărţilor, Sonia a pus bazele unui proiect ambiţios, un proiect ce urmăreşte să strângă şi să doneze cărţi. “Semn SPRE carte” are ca obiectiv să ofere cărţi copiilor ce provin din familii cu resurse materiale şi financiare precare.
Susţin din tot sufletul acest proiect şi voi fi alături de Sonia pe tot parcursul derulării lui.
Vă aşteptăm alături de noi!!!
În urma micului meu articol scris acum două zile “Oroare fără cuvinte!”, în care postam şi o poză a torţionarului Alexandru Vişinescu, am fost sunat de prietena noastră de familie, Liliana. Mi-a spus că a vrut să comenteze articolul meu, dar emoţia şi amintirile au făcut-o să aştearnă pe hârtie mai mult decât un simplu comentariu. Liliana face parte dintr-o familie care a cunoscut pe viu drama deţinuţilor politici. Cu acordul ei, voi publica acest articol, şi vă invit să citiţi doar o mică fărâmă din nedreptăţile prin care au fost obligate să treacă multe familii.
Exista o temă folosită în Blogosferă, accesată, postată şi comentată în fiecare miercure din săptămână. Această temă se numeşte “Miercurea fără cuvinte”. În fiecare miercuri, un grup de bloggeri postează fotografii interesante, şi apoi se comentează. Ei bine, începând de azi voi posta şi eu fotografii, fără o regulă în acest moment, una sau mai multe despre un personaj odios din societatea românească. Capul de afiş, şi singurul pentru acest moment, este această odioasă unealtă a unui regim infect, a unei experienţe pe care am acceptat-o cu toţii, şi de care trebuie să ne fie ruşine încă trei generaţii de acum încolo, unealtă numită Alexandru Vişinescu. Un vaşnic şi eficient torţionar.
Ce este un torţionar? Conform dexonline un torţionar este o persoană care tortura, care schingiuia în închisorile comuniste. Vă dau câteva nume închise, batjocorite, schinguite, doar pentru vina de a nu fi de acord cu regimul: Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Vladimir Streinu şi alţii. Priviţi cu atenţie această poză, e foarte posibil să vă fi întâlnit cu el pe stradă, şi să vă fi salutat şi zâmbit!
Sursa FOTO
Am creat acest blog pe la începutul lunii trecute. A fost ca un declic prin care mi-am regăsit plăcerea de a scrie. În 22 aprilie am făcut cunoştinţă cu toateBlogurile.ro şi astfel am devenit o prezenţă în Blogosferă. Au trecut ceva zile, au început să apară articolele şi iată că am ajuns la prima aniversare, 1 lună. Ştiu că e foarte puţin! Dar, vă rog să mă lăsaţi să mă bucur! O lună de când am descoperit un nou univers. Un univers paralel şi “tăcut”, o lume ascunsă privirilor, dar bogată în cuvinte, idei, un colţişor inundat de sentimente stinghere. E ca o lume pierdută cândva, căutată şi regăsită acum. Ca un prieten drag, gonit din mine şi reîntâlnit surprinzător.
