La începutul anului 1998 am ajuns întâmplător în Salsa You & Me. Pe „tartanul” clubului mi-am etalat pentru prima dată, după mulți ani, abilitățile de „sportiv”. Acolo ne-am cunoscut. Te-am observat într-un colț al sălii. Te încălzeai cu un aer indiferent. Mișcările erau lente și sigure. Aveai ceva din detașarea unei coborâri din aerul rarefiat al „turnului de fildeș”. Probabil că și acesta a fost unul dintre motivele pentru care m-am apropiat de tine. „Alergi?” M-ai privit în ochi ușor surprinsă și apoi ai aprobat discret. Te-am luat de mână, te-am lipit de mine și ți-am arătat proprii mei pași.
Bongo. Bongo. Bongosssss. Ritmul se întinde uniform și implacabil. O simt prin toți porii. E ca o lavă care dintr-o dată se revarsă din pereți. Sub tălpi vibrează cohorte de așteptări. Pantofii își caută primele mișcări. Nu au nimic din dezinvoltura celor de altădată. Nici măcar culoarea… Erau albi. Pe vremuri. Erau albi. Îi găsisem într-un mic magazin undeva vizavi de Piața Sfânta Vineri. Ca un animăluț mic și trist uitat într-un Pet Shop, perechea albă zăcea pe un raft la marginea abandonului. Nici nu mai știu ce voiam să îmi cumpăr, dar momentul a avut ceva special. I-am luat din raft, i-am atins cu un soi de curiozitate amestecată cu o inexplicabilă dorință. Erau niște pantofi albi cu limbă.
Pentru mult timp această operațiune de-a extragerea nu mi-a fost deloc pe plac. Au fost ani când am așteptat cu destulă indiferență momentul. Preferam să trec peste eveniment rapid și discret. Nu așteptam niciun fel de plăcere. Nu simțeam nimic special. Apoi, de la un moment dat, m-am deschis și am început să mă joc. De când gesturile au învățat să se scrie în rânduri, de când pașii au învățat să se numere pe alei, bila nu mi-a mai fost atât de indiferentă. Chiar dacă e doar o joacă nevinovată în care îmi închipui zeci și zeci de scenarii. Cu multe bile, cu atingeri febrile în căutarea destinului, cu vibrații așteptate. Și cu extragerea celei care aduce împlinirea. Dar, nimic din toate acestea. Se întâmplă doar o dată pe an. Se întâmplă cu o singură bilă. Iar anul acesta este despre bila cu numărul 58.
Nu am știut niciodată să pronunț. Cuvintele!… Cuvintele mi-au ieșit întotdeauna răsturnate. Uneori triste. De multe ori șuierate. Rănind aerul sufocant din jur. Și încărcate. Încărcate de o teamă organică. O teamă prezentă în mine dinainte să învăț să jonglez cu ele. Mi se zbăteau în fraze încercând să iasă și să ajungă până la tine. Dar le înecam în propriul înțeles și le înghițeam ca pe niște pastile de uitare. În fiecare gând rostit, în fiecare gest articulat, ca și când repetam un ritual din care ar fi trebuit să mă vindec. Să mă vindec de mine. De teamă. De tine. De tăcere.
Încerc să îmi reglez respirația. Trag adânc aer în piept. Și secundele pornesc să se numere. Pare. Secundele se strâng pare, ca brațele să nu bată stinghere. Gestul se duce până la jumătate. Și aerul se umple de cuvinte. Se grăbesc să se așeze pe orizontul buzelor. De parcă aș putea să pictez cu ele chemări iar secundele să se înșire până la marginea amintirilor. Pe frunte picături se ascund în spatele șuvițelor. Le trec printre degete, când secundele îngheață pentru un pas, sau poate doi. E un gest decăzut. Un gest ce obișnuia să îmi ducă cuvintele nespuse până pe zvâcnetul tâmplelor. Ca un zălog ce se elibera când secundele se epuizau. Când secundele dintre cuvinte se transformau în emoții, iar frazele se completau la capătul aleii.
Îmi vizualizam mișcările pașilor. Mă jucam. Eram conștient că mă abandonam cu atâta plăcere în propria joacă. Cu raze de soare încălzindu-mi mișcările. Și cu gesturi stângace ascunse printre cuvinte. Mă jucam pe parchetul sălii. Ce strălucea în ferestrele largi și luminoase. Mă oprisem încurcat într-un colț. Într-un colț în care indiferența aluneca printre rânduri. Neștiut. Neinteresat. Pași singuri și stingheri în joacă. Învățam să jonglez cu propriile-mi cuvinte. Și imaginile create din înțelesul lor survolau sala și se amestecau în ritmul silabelor. Silabe sincronizate în tempouri neregulate provocând Tangouri să se nască în Povestiri din Desinence.
Totul a început cu o șoaptă. Timidă. Nerostită. Strivită între buze. Și prăbușită fără rost într-un colț de suflet. Ca o umbră cuibărită de mulți ani într-un peisaj de uitare. Acolo, rătăcind printre emoții captive, mi-a învățat pe de rost tăcerea și din mute bătăi de inimă s-a rostit în cuvânt. Cuvintele scăldate în singurătate și-au spart sunetele surde și din vibrații s-au născut înțelesuri. Au început să jongleze cu metafore. Izbind cerul sufletului de atâta căutare. Și spațiul s-a sufocat. S-a umplut. Iar metaforele s-au înghesuit în fraze căutând evadarea din suflet la capăt de rând.
Luni. O nouă săptămână. În prima zi muncesc de acasă. Multă agitație, mult zgomot care rupe din energie. Ca de obicei. La finalul zilei trebuie să ies la alergat cei 5Km prin Parcul IOR. Să nu las stresul de luni să își facă loc prin celulele mele. Printre email-uri, rapoarte și comenzi constat în partea a doua a zilei că este oprită apa caldă. Bun așa! Ce fac? Mai ies sau nu la alergat? Un Jiminy leneș îmi șoptește la ureche că în aceste condiții nu mai are chef. Oftez teatral. Biiiiiine! Amânăm pentru mâine cei 5Km. Dar ieșim totuși în Parc. În loc de 5Km de alergat vom face 6Km de marș forțat. De acord? Jiminy dă din cap pe jumătate aprobator. La 17:30 am închis calculatorul și în 15 minute ies în Parc. Pe ușa blocului un afiș nedorit. Până vineri seara nu vom avea apă caldă. Să vezi opoziție la alergat toată săptămâna. Vremea este super iar în jurul meu se aleargă la greu. Încep să îl bombăn pe șoptitorul ăsta leneș care s-a aciuat de ceva timp pe umărul meu. Cam după pandemie și-a făcut cuib la mine. Măresc ritmul la mers să ieșim mai repede din zona turbulențelor generate de mirosul gogoșilor. Jiminy ăsta a cam dat iama prin dulciurele. În fața mea doi tineri. Unul din ei are pe spate un rucsac. Un galben plin de energie pe care tronează un „Iggy”. Un zâmbet larg îmi apare pe buze. Scot repede telefonul și îi fac o poză. Apoi o încarc pe grup. Oana reacționează. „E primul fotografiat pe stradă” Până acum le pozase prin Mall-uri. Atenție! Nu este un advertorial. Rucsacul Iggy este produsul meu, din propriul meu portofoliu. Și el este declanșatorul articolului. Răspund și eu pe grup. „În parc. În IOR. Adică la mine acasă!” La mine acasă, în parcul meu, în parcul meu de atâția ani. Și atunci îmi aduc aminte de ideea apărută într-o seară la masă cu prietenii mei. În toamna trecută s-au împlinit cincizeci de ani de când m-am mutat aici, în acest cartier, în Titan. Wow! Trebuie să sărbătoresc Nunta de Aur. Dar nu cu Titanul, ci cu leagănul de suflet al atâtor generații de copii. Nunta de Aur în (cu) Parcul IOR.
Cuvintele. Încerc să îmi aduc aminte cuvintele… În primul rând cuvintele. Sunt șoapte. Timide. Între două respirații ușurate după ce au oprit uimite bătăile inimii la marginea unui singur gând. Înviorate. Jucăușe. Trasoare ce luminează prin toate ungherele din suflet. Mă sperii când văd în lumină atâtea secunde pierdute. Un dor desțelenit între noi. Și teamă de pași, nesiguri, ce se pot rătăci prin hățișul silabelor nespuse. Incendii provocate. Întreținute. Aer rarefiat la capete de rând. Eu nu te știu. Tu nu mă vezi. Doar ne pansăm tăceri cu gust dulceag de anacronism.
Tremolo. Un tremolo fuori tempo. Peste tot. În jur. Oriunde respirația încearcă să îmblânzească șoaptele. Degetele se joacă cu aerul pregătind note. Își încălzesc amprentele până când se trezesc în gesturi ce resuscitează atingeri. Și se deschid. Brațele se deschid dirijând din memorie. Dirijând frânturi de chemări stinse printre strune de destin. Umerii se ridică mirați. Și se împing în față. Caută. Se caută printre cuvinte în derivă. Sunt atât de multe și rătăcite printre rânduri. Ajung acolo fără înțelesuri, cu silabele vopsite în culorile uitării. Caută. Caută șoaptele ce se ciocneau a doruri în tremolo.
Gândurile mi se învălmășesc spre tâmpla stângă. Fruntea se înclină ușor spre inerția brațului ce își trimite degetele răsfirate să scuture șuvițele de aerul rarefiat de singurătatea gesturilor. Respirația adulmecă. Adulmecă adânc. Iar gura uscată se deschide sub greutatea cuvintelor născute cândva și alungate înapoi. Au plutit ghemuite în mii de întrebări. Și de înțelesuri. Între noi. Până când obosite mi s-au prăbușit, cu tot cu gesturi, și mi-au încleștat buzele. Mi le-au condamnat din nou la un murmur vinovat. Și, în timp ce bătăile inimii și-au exilat povestea pe o sistolă fără rimă, frânturile nestrivite s-au așezat într-o dureroasă tăcere.
Erau serile mele. Doar ale mele. Erau seri de vară când amurgul mă îmbia să cobor pe aleile de lângă lac. Mă dezbrăcam de oboseală cu gesturi lente dezlipindu-mi de pe piele, fâșie cu fâșie, întreaga zgură înecăcioasă a zilei. Apoi îmi adunam în căușul palmelor toate cuvintele irosite. Le storceam până când palmele mele se înroșeau de silabele strivite ce se scurgeau printre degete. Nu aveam nevoie de ele. Erau seri când cuvintele îmi erau străine. Și nu aveam nevoie de ele. Doar le limpezeam și mi le aplicam pe rănile apărute în mine.
Privesc fascinat la mișcările lor. Stau de ceva timp pe o bancă observându-le agitația. Parcă simt o ușoară „invidie” în mine. Îmi plac gesturile pe care ei le fac cu atâta naturalețe. Au ceva din atingerile fine ale pictorilor. Degetele lor înmuiate în convingeri captive strivesc chipuri pline de trăsături hulite. Palmele mototolesc cohorte de minciuni ștergând umbrele negre ale deghizării lor. Brațe, mulțimi de brațe, se mișcă în sus și în jos, la stânga și la dreapta, întinzând ipocrizia lor mai mult, tot mai mult. Cu cât e mai multă, cu atât se scurge mlaștină pe trotuar și invadează gleznele trecătorilor. Doar colțurile rămân dezlipite. Sunt fine crăpături ce pot fi observate cu ușurință. Când e nevoie, se ridică vălul ce ascunde mizeria și se face loc pentru un alt chip hulit. Privesc fascinat la mișcările lipitorilor de afișe.
Uneori e întuneric. Doar întuneric. Fără străfulgerări de regrete proiectate la o simplă atingere de unghii roase și înmuiate în tăcerea buzelor. Fără chemări ce se hrănesc vinovate din stârvul de clipe prelinse printre degete. Fără gânduri otrăvite în căutarea timpului pierdut printre meschine alunecări de sentimente. Fără trecut. Fără orizont. Cu pleoapele căzute ca o cortină obosită ce își urăște interminabilele repetări. Cu brațele înțepenite ca după o ultimă glaciațiune de mirări. Și proiectat ca o fantomă strivită între ziduri.
Răsăritul vine și pleacă într-un ritm de-a dreptul frustrant. Nopțile sunt din ce în ce mai grele și se zvârcolesc printre gânduri imponderabile. Îmi surprind privirile pierdute prin căi scăldate de stele. Sunt aceleași adânci căutări irosite, ca niște cuvinte sacrificate ce plutesc în spațiul golit de emoții. Tăcerea se mută de pe o parte pe alta strivind prin căldura trupului, apoi se scufundă într-un somn chinuit. Scormonesc prin unghere privind cum îmi tresar scântei de amintiri. E ca un joc periculos. Când nu știi până unde pot atinge, până unde pot cauteriza nebănuitele explozii sufletești.
Ultima echipă iese din circuit și coboară agale scările. Fiecare treaptă oscilează ca un pendul ținând în alertă genunchii cuprinși de un tremurat deranjant. Trupurile se mișcă sincron căutând atingerea. Degetele se strâng crispate în căutarea celuilalt. Privirile li se intersectează în aerul încă rarefiat de senzațiile trăite. E un amestec confuz decantat din spaima cuvântului așteptat ce urma să fie rostit și ușurarea degetelor ce își desenaseră deja gestul programat. Zgomotul mulțimii se împrăștie în jurul echipei. Și crează o cupolă plină de culoare. Se lasă dezmierdați, e momentul lor de glorie. E momentul lor de nebunie, de dulce nebunie.
Vară. Iulie. 2000. Se întunecase de câteva zeci de minute. Aerul curat de munte ne înviora simțurile. Mașina rula încet, parcă simțind că este o prezență nedorită în liniștea naturii din jur. Ieșisem din Rucăr și ne apropiam de destinația noastră. Mai puțin de un kilometru și ajungeam în Podu Dâmboviței. Evadasem pentru câteva zile din dogoarea Bucureștiului, pentru a ne bucura de aerul și frumusețea acestui loc. Deja simțeam murmurul titanilor din jur. Cu Făgăraș și Iezer-Păpușa mă cunoșteam, doar Piatra Craiului îmi era un neprețuit necunoscut. Vibrația dispare. Mașina oprise în fața unei vile. Scări înalte, parcă lungindu-se în joacă, aleargă spre ușă. Gazda ne întâmpină zâmbind. Apoi, cu o urmă de îngrijorare, se uită către partenera mea: „Fată, ai grijă să nu naști aici la mine!”. Erau ultimele săptămâni de maternitate. Barza făcea pregătirile finale ca să o aducă pe K în viața noastră.
Povestea a început în toamna anului 2002. Pe la începutul lunii septembrie am decis să mă „înscriu” la Royal. Startul era stabilit pentru data de 01 octombrie. Nu știu dacă aveam prea multe așteptări de la această cursă. Nu știu dacă eram pregătit în vreun fel pentru ceea ce mă aștepta. Doar îmi aduc aminte că a fost o decizie impulsivă. Ca multe altele care pot fi luate.
Ar fi putut să fie o cursă de viteză care să se închidă după doar câteva ture. Atât cât poți număra la o mână. Ar fi putut să fie o cursă de semifond, un an și jumătate sau poate trei. Șansele erau extrem de mici să fac o cursă de fond, să numărăm împreună cinci sau zece ani. Și totuși pașii s-au așezat pentru o cursă lungă, respirația s-a reglat pentru un efort constant și prelungit, brațele au brăzdat aerul stabilind ritmul. Și anii au început să se înșire, amestecați cu momente de sufocare, striviți printre dorințe de abandon, euforici în gesturile de încurajare. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21. Un SemiMaraton! E neverosimil! Dar este Semimaratonul meu la Royal, și pentru Royal.
Tună. Peretele are un ușor tremurat apoi se liniștește. Tună. Încă o dată. Și încă o dată. O salbă de tunete ce face ca aerul să încremenească. Vuietul izbește ici-colo sculptând grămăjoare de răni pe verticală. Apoi, cu note molcome, de parcă s-ar stinge într-o plutire de vinovăție, alunecă printre răni spintecând până la rădăcină. Și se întoarce într-o haotică și violentă traiectorie scrijelind semne ce curg în simboluri pierdute. Ploaia se năpustește în hohote măturând toate urmele, ca un căutător de emoții ce vrea să își ascundă neputința. Și sapă în răni gând după gând, adâncind amprentele amintirilor cu fiecare lacrimă recompusă pe colțul buzelor.
Nu le mai număr. Secundele. Nu le mai număr. Au rămas acolo, presărate în timp pe aleile mele. S-au oprit în mijlocul respirației neînțelegând unde le sunt pașii și de ce au dispărut. Le-am părăsit între două gânduri și s-au trezit singure, și captive, pe marginea urmelor uscate. Speriate, secundele s-au îngrămădit unele în altele prin șanțuri apuse, nefericite umbre amorfe căzute din tandem. Nu mai simt tâmplele zvâcnind. Nu mai aud murmurul șuvițelor fremătând în broboane de dor. Nu mai știu să se înșire sincron și să îngâne în cor cu bătăile inimii. Nu mai știu de ce sunt. Nu mai știu ce au fost.
