Partea I: “Apocalipsa după Georgel”, despre gândurile lui Georgel aici.
“Werner? Unde ești Werner?” Se minunează de frumusețea palatului. În curând va fi al lui. Și trece din cameră în cameră. “Werner? Am o vorbă cu tine. Unde ești?” Aici va face bursa grâului. Va da păpică gratis la toată lumea. În camera asta va face bursa energiei. În colțul de nord-est va face bursa metalelor. Știe el că din colțul ăsta vântul bate mai mereu spre Primăverii. “Werner? Bă, Werner, doar ți-am spus că vin.” Cu toate aceste trei burse, cu Dunărea și cu Marea Neagră, el va stăpâni lumea. Visează la canalul Marea Caspică – Marea Neagră. Visează la un nou drum al mătăsii. Va lega poporul de China. Și el, un Marco Polo divin, va domni peste o mare națiune. “Werner?” Uneori îi mai dă cu virgulă într-o zonă cu neuroni mai răzvrătiți. Dar rezolvă el cumva. Cică… cu cine va construi el toate canalele și toate proiectele lui fabuloase? Cum cu cine? Cu el, cu ea, cu poporul lui iubit. “Werner? Pe unde naiba o fi tânărul ăsta Werner? Iar e plecat în vacanță.” Și încălzirea asta globală. O mizerie. M-am prins eu de când umblam prin clubul ăla de la Roma. Nu mai știi dacă este vară sau iarnă. Nu îmi dau seama dacă Werner este la schi sau la golf.
“Ce? Ce-i în magazia asta? Werneeeeeeeeeeer? Canalie, tu mi-ai furat jumătate din aurul dacilor!!!”
Continuare – Partea II:
Partea I: Georgel.
Tresare. E a nu știu câta oară când tresare speriat. Țipătul ăsta de cucuvea îi îngheață sângele în vene. Nu a auzit niciodată așa un sunet de sinistru. Brrrrr! Dacă știa că ăla a plecat de la palat fără cucuvea… Hm! Mai bine nu se băga în toată treaba asta care devine din ce în ce mai apăsătoare. Credea că această piază rea este animalul totemic al bunicuței. Și atunci de ce cucuveaua măsii nu îl acompaniază în Primăverii? Să fie la el acolo. “Kweeeew, kweeew!” Parcă vede în întuneric niște ochi mari și galbeni. Ceva cald și plăcut i se scurge pe pulpa stângă. Și nu se poate opri din tremurat. E un tip serios și hotărât, așa a fost dintotdeauna. Se poate spune că anii trăiți la Viena l-au maturizat. Atunci a simțit în el o chemare divină, a atins cu mijlociul și s-a scufundat în era aquarius. A fost mai bine ca la Roma. Acolo se plictisise. Toată ziua jucau la ruletă. Viitorul. Și, sincer, ceilalți cam trișau. Atunci a simțit prima dată că nu se mai poate. Că este nevoie de o mică apocalipsă. Mică? Hm! Nu e prea sigur. Mică sau mare, apocalipsă să fie. Întotdeauna când pleacă la drum și-o așează pe mijloc, așa cum a auzit că fac pescarii. Doar și el este un fel de pescar. Și își dorește atât de mult să prindă în năvod toată planeta. Bine, la început se mulțumește doar cu plaiurile mioritice. Degeaba și-o așează pe mijloc, întotdeauna ea se mișcă spre stânga. Ce o fi cu stânga asta nu poate să priceapă! Și de câte ori se sperie, ceva cald se scurge pe pulpa stângă. Nu ar vrea ca pulpa dreaptă să fie invidioasă. Pe ea nu se scurge nimic. Doar mici ciupituri ale Cruestelei. Sau poate că dreapta este rezervată pentru apocalipsă. Ce ar fi! Să se numească după el. Să fie artizanul viitorului. Apocalipsa după Georgel!
Privesc fascinat la mișcările lor. Stau de ceva timp pe o bancă observându-le agitația. Parcă simt o ușoară “invidie” în mine. Îmi plac gesturile pe care ei le fac cu atâta naturalețe. Au ceva din atingerile fine ale pictorilor. Degetele lor înmuiate în convingeri captive strivesc chipuri pline de trăsături hulite. Palmele mototolesc cohorte de minciuni ștergând umbrele negre ale deghizării lor. Brațe, mulțimi de brațe, se mișcă în sus și în jos, la stânga și la dreapta, întinzând ipocrizia lor mai mult, tot mai mult. Cu cât e mai multă, cu atât se scurge mlaștină pe trotuar și invadează gleznele trecătorilor. Doar colțurile rămân dezlipite. Sunt fine crăpături ce pot fi observate cu ușurință. Când e nevoie, se ridică vălul ce ascunde mizeria și se face loc pentru un alt chip hulit. Privesc fascinat la mișcările lipitorilor de afișe.
Mă strâng ușor de frig. Încerc să îmi schimb poziția, apoi mă încolăcesc ca un motan ce nu și-a terminat somnul. Trag pilota mai bine pe mine. Degeaba. E frig în continuare. Simt ca un curent de aer rece ce zburdă prin cameră. Scot nasul de sub pilotă și cu ochii cârpiți de somn mă uit spre geam. E întuneric. Oare cât o fi ceasul? Privirea se mută prin cameră și coboară ușor, adormită, coboară în ritm de pleoape grele spre vârful brăduțului. Zăbovește o fracțiune de secundă pe un ac rămas pe vârf, o altă secundă pe stea și se pregătește să se întoarcă sub pilotă. În momentul desprinderii, vârful de brad oscilează ușor, ca o adiere de vânt. Zâmbesc amuzat. Ce privire împiedicată am! Uf! Ce frig e totuși! Și iar vârful de brad oscilează ca sub adierea unei pale de vânt. Câteva globuri ici colo se mișcă și ele abia perceptibil. Ce se întâmplă aici? Mă gândesc iritat că cineva din casă mi-o fi deschis vreun geam și l-a lăsat așa. Împing nervos pilota cu piciorul și dau să mă întorc pe partea cealaltă, cu privirile spre ușă. Un fâșâit aproape imperceptibil mă oprește la jumătatea gestului. Rămân stană de piatră într-o poziție nefirească și îmi arunc privirea spre zona de unde fâșâitul se stinge cu mici ecouri, parcă seamănă a chicoteli înfundate.
E ora 23.00. În sfârşit! S-a făcut linişte în casă. Fetele au plecat la culcare. Am rămas doar eu, doar eu şi cu bastardul ăsta mic. Ne putem pregăti de petrecere. Să caut pe unde am ascuns coifurile, confeti, baloanele. Mă uit în ochişorii lui mici ce îmi sclipesc veseli. Privirea lui mă întreabă despre ce îi mai citesc, despre ce îi mai scriu. Îi zâmbesc drăgăstos şi îi spun că e o seară specială, că vom petrece, că vom avea invitaţi, nu mulţi dar prieteni dragi. Şi împreună îl vom sărbători pe el, pe micuţul meu drag. Da! E ziua lui. Micuţul meu împlineşte azi un an!
Aş fi vrut ca azi să postez un articol “artistic”, pentru că azi e o zi specială. Să scriu tot felul de nebunii, metafore, simboluri… aşa cum îmi plac mie. Mă gândisem să compar viaţa mea de până acum cu o ascensiune pe Everest. Să punctez taberele mai importante, să vorbesc de zonele de aclimatizare când viaţa m-a lăsat fără aer. Să vorbesc despre nebunia de a urca fără mască de oxigen, a se citi cu capul în nori, visând, când toţi cei din jur mă trag de picioare şi vor să mă comport ca un adult. Dar eu nu sunt un adult, eu sunt încă un copil. De ce nu mă lăsaţi să visez? Atât cât mă ţin pe mine visele!
Nimic din toate acestea nu voi putea scrie. Nu am timp să scriu şi să citesc. De sâmbătă încoace sunt într-o distracţie şi o beţie crâncenă. Sunt ameţit şi mahmur de atâta mobilă ridicată şi mutată prin casă. Am blugii vopsiţi cu lavabilă, în păr îmi strălucesc nuanţe de culori, amorse antimucegai şi adezivi îmi atacă simţurile, spatele mă doare, am uitat să mai mănânc, şi am devenit expert în curăţenie! Ah, era să uit! Urăsc telefoanele!!! “Alo, auzi, acolo la balcon, pe exterior, poate nu e bine izolat şi de aceea s-a făcut igrasie, mi-a spus un coleg că dacă dăm cu…” “Şi cum spuneai că este culoarea la dormitorul mare, e mult mai închisă decât la sufragerie? Cam cât de mult?” “Crezi că dacă…” etc, etc, etc.
Bine, nu eu fac lucrările, că s-ar fi dărâmat blocul… Eu doar sunt ăla de face curăţenie şi trage de mobilă!!!
Azi e o zi specială. Pentru voi, prietenii mei din Blogosferă, am pregătit un tort. Hai, poftiţi la tort, dragii mei! Câţi ani am împlinit? Sunt născut în acelaşi an cu Julia Roberts şi mă simt cu 20 de ani mai tânăr, cam ca atunci când savuram “Pretty woman” şi chiar nu glumesc!!!