Anul 13. S-a împlinit. S-au scris 13 ani de la renașterea cuvintelor. Zăceau ghemuite într-o stare amorfă. De mult prea mult timp zăceau inerte pe marginea rândului. Disprețuite de zgomotul cotidian și stoarse de orice emoție. Cu silabele smulse și amestecate într-un șir fără noimă. Sau aruncate pe rânduri diferite ca niște resturi de gânduri expirate. Își pierduseră suflul cu mult timp în urmă. Într-o epocă în care sufletul își răsfoia propriile pagini neterminate și nu mai găsea drumul spre o nouă poveste.
La începutul anului 1998 am ajuns întâmplător în Salsa You & Me. Pe „tartanul” clubului mi-am etalat pentru prima dată, după mulți ani, abilitățile de „sportiv”. Acolo ne-am…
Pentru mult timp această operațiune de-a extragerea nu mi-a fost deloc pe plac. Au fost ani când am așteptat cu destulă indiferență momentul. Preferam să trec peste eveniment rapid și discret. Nu așteptam niciun fel de plăcere. Nu simțeam nimic special. Apoi, de la un moment dat, m-am deschis și am început să mă joc. De când gesturile au învățat să se scrie în rânduri, de când pașii au învățat să se numere pe alei, bila nu mi-a mai fost atât de indiferentă. Chiar dacă e doar o joacă nevinovată în care îmi închipui zeci și zeci de scenarii. Cu multe bile, cu atingeri febrile în căutarea destinului, cu vibrații așteptate. Și cu extragerea celei care aduce împlinirea. Dar, nimic din toate acestea. Se întâmplă doar o dată pe an. Se întâmplă cu o singură bilă. Iar anul acesta este despre bila cu numărul 58.
Nu am știut niciodată să pronunț. Cuvintele!… Cuvintele mi-au ieșit întotdeauna răsturnate. Uneori triste. De multe ori șuierate. Rănind aerul sufocant din jur. Și încărcate. Încărcate de o…
Partea I: „Apocalipsa după Georgel”, despre trezirile lui Georgel aici.
Partea II: „Regretele patiserului Marcel”, despre frustările lui Marcel aici.
P.S. Au trecut trei ani. Trei ani de muncă în folosul comunității. Cum intri în Palat pe stânga, aproape de gard, e un loc marcat de atâtea regrete. A visat. A visat mult. Un amestec teribil de vise și visuri. Și-a înălțat relativ ușor visul. Un curent de aer ascendent sufla darnic dinspre chirurgul baron, sau dinspre baronul chirurg. S-a lăsat purtat și visul l-a dus departe. Pe maluri Dâmbovițene. A survolat Kiseleff-ul, a supus Piața Victoriei și țelul final a fost îndreptat către Cotroceni. S-a prăbușit inexplicabil pentru el, doar pentru el, la un buchet de trandafiri de zidul Palatului. În interior. Acolo unde se prăbușesc visurile. Au trecut trei ani și pe locul catastrofei s-a născut un chioșc. De fapt s-a aprobat special pentru el un chioșc. Oricum Bolo deschisese Palatul și pentru muritorii de rând. Chioșcul era bucuria cartierului. În fiecare zi se lipeau de el sute de metri de cozi. Ca niște tentacule ce se zbăteau flămânde în teribilul miros de Buzău.
„Marceleeeee, băi, Marcele, iar ai căzut în transă? Vezi, tată, că se ard covrigii!”
Continuare – Partea III: „Cu Werner la psiholog”
Îmi vizualizam mișcările pașilor. Mă jucam. Eram conștient că mă abandonam cu atâta plăcere în propria joacă. Cu raze de soare încălzindu-mi mișcările. Și cu gesturi stângace ascunse…
Luni. O nouă săptămână. În prima zi muncesc de acasă. Multă agitație, mult zgomot care rupe din energie. Ca de obicei. La finalul zilei trebuie să ies la alergat cei 5Km prin Parcul IOR. Să nu las stresul de luni să își facă loc prin celulele mele. Printre email-uri, rapoarte și comenzi constat în partea a doua a zilei că este oprită apa caldă. Bun așa! Ce fac? Mai ies sau nu la alergat? Un Jiminy leneș îmi șoptește la ureche că în aceste condiții nu mai are chef. Oftez teatral. Biiiiiine! Amânăm pentru mâine cei 5Km. Dar ieșim totuși în Parc. În loc de 5Km de alergat vom face 6Km de marș forțat. De acord? Jiminy dă din cap pe jumătate aprobator. La 17:30 am închis calculatorul și în 15 minute ies în Parc. Pe ușa blocului un afiș nedorit. Până vineri seara nu vom avea apă caldă. Să vezi opoziție la alergat toată săptămâna. Vremea este super iar în jurul meu se aleargă la greu. Încep să îl bombăn pe șoptitorul ăsta leneș care s-a aciuat de ceva timp pe umărul meu. Cam după pandemie și-a făcut cuib la mine. Măresc ritmul la mers să ieșim mai repede din zona turbulențelor generate de mirosul gogoșilor. Jiminy ăsta a cam dat iama prin dulciurele. În fața mea doi tineri. Unul din ei are pe spate un rucsac. Un galben plin de energie pe care tronează un „Iggy”. Un zâmbet larg îmi apare pe buze. Scot repede telefonul și îi fac o poză. Apoi o încarc pe grup. Oana reacționează. „E primul fotografiat pe stradă” Până acum le pozase prin Mall-uri. Atenție! Nu este un advertorial. Rucsacul Iggy este produsul meu, din propriul meu portofoliu. Și el este declanșatorul articolului. Răspund și eu pe grup. „În parc. În IOR. Adică la mine acasă!” La mine acasă, în parcul meu, în parcul meu de atâția ani. Și atunci îmi aduc aminte de ideea apărută într-o seară la masă cu prietenii mei. În toamna trecută s-au împlinit cincizeci de ani de când m-am mutat aici, în acest cartier, în Titan. Wow! Trebuie să sărbătoresc Nunta de Aur. Dar nu cu Titanul, ci cu leagănul de suflet al atâtor generații de copii. Nunta de Aur în (cu) Parcul IOR.
Partea I: „Apocalipsa după Georgel”, despre gândurile lui Georgel aici. „Werner? Unde ești Werner?” Se minunează de frumusețea palatului. În curând va fi al lui. Și trece din…
Partea I: Georgel.
Tresare. E a nu știu câta oară când tresare speriat. Țipătul ăsta de cucuvea îi îngheață sângele în vene. Nu a auzit niciodată așa un sunet de sinistru. Brrrrr! Dacă știa că ăla a plecat de la palat fără cucuvea… Hm! Mai bine nu se băga în toată treaba asta care devine din ce în ce mai apăsătoare. Credea că această piază rea este animalul totemic al bunicuței. Și atunci de ce cucuveaua măsii nu îl acompaniază în Primăverii? Să fie la el acolo. „Kweeeew, kweeew!” Parcă vede în întuneric niște ochi mari și galbeni. Ceva cald și plăcut i se scurge pe pulpa stângă. Și nu se poate opri din tremurat. E un tip serios și hotărât, așa a fost dintotdeauna. Se poate spune că anii trăiți la Viena l-au maturizat. Atunci a simțit în el o chemare divină, a atins cu mijlociul și s-a scufundat în era aquarius. A fost mai bine ca la Roma. Acolo se plictisise. Toată ziua jucau la ruletă. Viitorul. Și, sincer, ceilalți cam trișau. Atunci a simțit prima dată că nu se mai poate. Că este nevoie de o mică apocalipsă. Mică? Hm! Nu e prea sigur. Mică sau mare, apocalipsă să fie. Întotdeauna când pleacă la drum și-o așează pe mijloc, așa cum a auzit că fac pescarii. Doar și el este un fel de pescar. Și își dorește atât de mult să prindă în năvod toată planeta. Bine, la început se mulțumește doar cu plaiurile mioritice. Degeaba și-o așează pe mijloc, întotdeauna ea se mișcă spre stânga. Ce o fi cu stânga asta nu poate să priceapă! Și de câte ori se sperie, ceva cald se scurge pe pulpa stângă. Nu ar vrea ca pulpa dreaptă să fie invidioasă. Pe ea nu se scurge nimic. Doar mici ciupituri ale Cruestelei. Sau poate că dreapta este rezervată pentru apocalipsă. Ce ar fi! Să se numească după el. Să fie artizanul viitorului. Apocalipsa după Georgel!
Tremolo. Un tremolo fuori tempo. Peste tot. În jur. Oriunde respirația încearcă să îmblânzească șoaptele. Degetele se joacă cu aerul pregătind note. Își încălzesc amprentele până când se…
Trecuseră deja opt ani de la experiența similară. Retrăiam emoțiile de la finalul clasei a VIII-a când, în 2015, K absolvea ciclul gimnazial și era în pragul examenului de admitere la liceu. Îmi aduceam aminte cu atâta claritate de toate momentele de la acel final de an școlar. Studierea broșurii cu toate liceele din București. Opțiunile cântărite cu multă atenție. Rezultatele din anii precedenți. Statistici. Fișierul excel în care pusesem toate informațiile necesare luării unei decizii corecte. De parcă era așa de greu! Aveam acasă un „monstru” de seriozitate, o adolescentă matură și focusată doar pe educație și pe propria ei dezvoltare. Știa ce vrea, știa unde vrea și era pregătită. Cu emoțiile inerente momentului… În timp ce rememoram frumoasele amintiri din 2015 un zâmbet ștrengăresc îmi înflorea pe buze. Îmi aduceam aminte și de ieșirea la iarbă verde de la Izvorani cu toată clasa, când old dads, eu, căci ceilalți tătici erau mai tineri cu 5-10 ani ca mine, le-au predat o lecție usturătoare de fotbal tinerilor aroganți de 15 ani… Erau momentele de sărbătoare pentru K și Generația 2015. Anii au trecut și a venit rândul Mariei să trăiască emoțiile de la finalul clasei a VIII-a. Repeta pentru rolul principal din „Maria și Generația 2023”.
Erau serile mele. Doar ale mele. Erau seri de vară când amurgul mă îmbia să cobor pe aleile de lângă lac. Mă dezbrăcam de oboseală cu gesturi lente…
