Astăzi nu mă mai ignor. Nu pot să mai trec pe lângă mine fără să îmi vorbesc. Fără să mă privesc în ochi. Nu pot să mai fiu asasinul cuvintelor înecate în propriile-mi tăceri. Am obosit să tot fug, să tot fug de mine. Am obosit să mă mint la nesfârșit. Să îmi țintuiesc gesturile în poziții frânte, agățându-mă de urma pașilor. Să mă prefac că nu este, că nu îl văd. Când el este acolo. Îl știu de mult, dintotdeauna. E parte din mine, din sufletul meu și nimic nu pare să îl poată destructura. Oricât aș privi peste el, niciun orizont nu îl poate smulge. Rămâne acolo deșertul din mine. Rămâne acolo deșertul meu.
Stau cu tălpile arse la marginea sufletului meu. Și mă uit dincolo către mine. Niciodată nu am încercat să mă privesc cu adevărat. Mi-a fost teamă de chipul meu. De parcă eram un străin și mi-aș fi citit în ochi povestea gesturilor uitate. De parcă jumătate din mine a fugit traversând deșertul spre orizonturi promise. Și a ajuns în partea cealaltă uscat, pribeag, cu gesturi crăpate și cu atingeri în declin.
Stau jumătate din mine aici, pe o margine de suflet. Și cealaltă jumătate din mine sub orizont. Nu știu ce mi-a rămas aici, nu știu ce a supraviețuit. Dar dincolo mi-e chipul împietrit de atâtea furtuni de gânduri. Ce-aș fi putut să fur din mine și să târăsc printre iluzii?
Suntem amândoi aici. Față în față. Două jumătăți despărțite de aceleași amintiri. O parte din ele trăite intens și cu gesturi grăbite. Cu momente încărcate de sublim și căptușite cu vinovăție. Iar celelalte amorțite într-o lungă irosire. Nu știu dacă să mă urăsc pentru tot ce mi-am furat și să mă agăț cu falangele de orizont. Sau să mă scufund ireversibil în deșertul ce tânjește după mine. Cum să mă comport cu impostorul din mine? Cum și înspre ce să îmi învăț pașii să mă ducă?
Suntem amândoi față în față. Eu și cu tine. Eu și cu mine. Ce-am mai putea să ne amintim? Ce-am mai putea să simțim? O șoaptă scursă printre crăpături. Un gest întârziat uitat în colbul drumului.
Sunt aici. Mă privesc. Eu sunt? Ce aș putea să îmi mai spun?
Impostor în propriul suflet, prins în veșnica lupta dintre tine și… tine. Dar care e adevăratul impostor? Oare merită lupta asta? Cei doi EU nu se pot așeza în liniște, față în față la o cafea de vorbe?
Dacă vreodată ai să găsești un răspuns să îmi spui și mie.
Am descoperit întâmplător articolul tău. Crezusem că nu mai scrii pe blog, dar mă bucur că încă o mai faci, la fel de frumos și sensibil ca întotdeauna. Intrasem pe fb să-ți spun “La mulți ani frumoși cu bucurii și împliniri!”
Zi cu bucurie să ai!
Am ramas profund impresionat de cuvintele tale si de puterea lor de a transmite atat de multa emotie si adevar. Esti acolo, stai pe marginea sufletului tau, privindu-te in ochi si vorbindu-ti cu sinceritate. Esti constient de faptul ca nu poti fugi in continuare de tine si de ceea ce esti cu adevarat.
Imi place mult cum folosesti metaforele pentru a descrie lupta ta interioara si pentru a-ti exprima confuzia si scufundarea in propriile ganduri. Este o adevarata jonglerie a cuvintelor, care m-a purtat intr-o lume fascinanta si plina de subtexte.
10 Comments
Superb descris! Nu cred ca as fi putut descrie mai bine situatia dintre mine si… mine.
Mulțumesc frumos, Maria!
👌👌
Impostor în propriul suflet, prins în veșnica lupta dintre tine și… tine. Dar care e adevăratul impostor? Oare merită lupta asta? Cei doi EU nu se pot așeza în liniște, față în față la o cafea de vorbe?
Dacă vreodată ai să găsești un răspuns să îmi spui și mie.
Cu siguranță îți voi spune. Mulțumesc.
Am descoperit întâmplător articolul tău. Crezusem că nu mai scrii pe blog, dar mă bucur că încă o mai faci, la fel de frumos și sensibil ca întotdeauna. Intrasem pe fb să-ți spun “La mulți ani frumoși cu bucurii și împliniri!”
Zi cu bucurie să ai!
Mulțumesc frumos, Daniela! Încerc să mă regăsesc.
Da, mi-am adus aminte de articolele tale! Bine ai revenit!
Mă bucur că am revenit. Și mă bucur că îți aduci aminte de poveștile mele. Mulțumesc frumos!
Am ramas profund impresionat de cuvintele tale si de puterea lor de a transmite atat de multa emotie si adevar. Esti acolo, stai pe marginea sufletului tau, privindu-te in ochi si vorbindu-ti cu sinceritate. Esti constient de faptul ca nu poti fugi in continuare de tine si de ceea ce esti cu adevarat.
Imi place mult cum folosesti metaforele pentru a descrie lupta ta interioara si pentru a-ti exprima confuzia si scufundarea in propriile ganduri. Este o adevarata jonglerie a cuvintelor, care m-a purtat intr-o lume fascinanta si plina de subtexte.