Cred că era prin 2008 când am cumpărat domeniul meu. Nu îmi era foarte clar ce vreau să fac cu el. Blogosfera era pe la începuturi, își consuma copilăria, iar eu habar nu aveam de ea. Postasem în trecutul apropiat câteva poezii pe un site cu așa ceva, erau încercări din adolescența târzie. Apoi s-a așternut liniștea pentru cinci ani. Pe la începutul anului 2013 am început să tatonez cu WordPress. Atunci lucrurile erau clare. Îmi doream un blog, unde să postez vechile și viitoarele jonglerii de cuvinte. Începusem să citesc articole din Blogosferă. Eram încântat de ceea ce descoperisem aici și de toată această comunitate uluitoare. Am studiat cât m-a lăsat răbdarea, apoi am decis. Gata! Scriu și voi publica primul meu post.
Era 31 martie spre 01 aprilie 2013. Miezul nopții trecuse. 01 aprilie suna a păcăleală, a eșec. Era un fel de „articolul din ziua de ieri”. Și atunci s-a născut pe 02 aprilie. Primele cuvinte s-au dus la „Despre„. Și prima poezie s-a așezat aici cu multă, multă reținere. Un ghimpe de îndoială îmi zgâria sufletul. Oare ce vor crede oamenii despre asta? Ce-i și cu adolescentul ăsta întârziat?
Astăzi nu mă mai ignor. Nu pot să mai trec pe lângă mine fără să îmi vorbesc. Fără să mă privesc în ochi. Nu pot să mai fiu asasinul cuvintelor înecate în propriile-mi tăceri. Am obosit să tot fug, să tot fug de mine. Am obosit să mă mint la nesfârșit. Să îmi țintuiesc gesturile în poziții frânte, agățându-mă de urma pașilor. Să mă prefac că nu este, că nu îl văd. Când el este acolo. Îl știu de mult, dintotdeauna. E parte din mine, din sufletul meu și nimic nu pare să îl poată destructura. Oricât aș privi peste el, niciun orizont nu îl poate smulge. Rămâne acolo deșertul din mine. Rămâne acolo deșertul meu.
Încerc să mă așez cât mai confortabil în fotoliu. Trunchiul mi se mișcă înainte, înapoi, își caută în memorie poziția din care emoțiile copleșeau cuvintele. Spatele se îndreaptă, umerii se trag ca într-un fuleu când respirația simte că a pierdut din ritm. Degetele se întind crispate către cuvinte. Le caută textura îngropată inevitabil de curgerea timpului. Pipăie literă cu literă. Încercând să refacă înțelesurile de altă dată. Le pipăie toate asperitățile născute din prea lungi tăceri. Sunt muchii tăioase ce vor să rănească. Și vor să străpungă armura uitării. Mă dor, mă dor degetele ce nu mai reușesc să transmită emoția. Sau poate că ele nu au nicio vină. Poate că nu e nimeni de vină, doar culorile si-au pierdut din strălucire odată cu bătaia secundelor.
Caietul cu poezii – „Copilul sufletului”
Fac ușoare mișcări de încălzire. Sunt doar câteva reminiscențe ale vremurilor când mă pregăteam de un nou meci pe terenul de fotbal din curtea școlii. În general nu mă încălzesc, pur și simplu dau drumul la alergare. Încălzirea se produce pe primii kilometri alergați. Acum aștept să se activeze gps-ul și să pornesc cronometrul. Brrr! E frig! Și e dimineață. Iar eu nu sunt obișnuit cu mișcarea de dimineață. Sunt un alergător al serii, cu pași apăsați ce pătrund peste orele nopții. Privesc către mâna stângă și apăs pe butonul roșu. Șoseaua este pustie. Comunitatea se ascunde de frig dincolo de ferestre. O pojghiță invizibilă face ca încălțămintea sport să nu aibă aderență. E ca un parchet lustruit pe care Maria mai face câte o alunecare, amintindu-mi că și patinajul are legătură directă cu poarta sufletului, că are locul lui în sufletele noastre.
Caietul cu poezii – „Cuvintele Toamnei”
„Când pleacă Karla?”… este întrebarea cea mai des auzită în ultimele luni. Este întrebarea care m-a bântuit și care mi-a rupt sufletul în două. O parte mustind de bucurie și de mândrie, cealaltă adunând tristeți cu fiecare semn de întrebare. De șapte zile această întrebare și-a devorat răspunsul, apoi s-a dizolvat în îmbrățișările noastre de rămas bun. M-a lăsat buimac în acea seară, cu gust de abandon pe buze, cu privirile căutând speriate spre o lume pustiită. Mi-am dus zvârcolirile peste noapte, luptându-mă cu tristețile din mine și așteptând lumina dimineții, să-mi pătrundă în suflet și să-mi readucă culoarea zilei de mâine. M-am trezit pe la 5.30 dimineața și instinctiv am luat telefonul. De câteva minute un sms mă aștepta. Era un mesaj de la ea. Un mesaj simplu și banal, un mesaj ce mi-a readus soarele în geam.
Se stinge. Se stinge în tăcere. Își duce umbrele gândurilor tot mai lungi, tot mai subțiri, tot mai diluate, tot mai departe. Tot mai departe de un colț de retină pe care se proiectau ferestre deschise, cu dantele fluturând peste cuvinte şoptite, cu bătăi tandre în uși zăvorâte ce dărâmau cărămidă cu cărămidă din zidul resemnării. Se stinge brăzdând aerul gesturilor pierdute, dezlipindu-se de şuviţe uscate, intersectând priviri întoarse spre interior, alunecând pe buze triste şi scurgându-se, scurgându-se în adâncuri.
Caietul cu poezii – „Vedere din suflet”
Gânduri. Mă plimb pe aleile parcului în căutarea propriilor mele gânduri… Gonisem câteva din ele, mi se transformau în ghemotoace de dor, se aprindeau și îmi pârjoleau toate celulele până în suflet. Celelalte s-au speriat și le-am lăsat să fugă. S-au smuls din mine în plină ploaie și s-au dus șiroind în urma celor gonite. M-au lăsat vinovat, mirosind a amintiri topite într-un colț, cu bucăți înnegrite de cer, cu amprente mișcate ce nu mai pot atinge vreun nor. M-au lăsat cu gesturile abandonate în nemișcare, cu rouă stătută în colţul gurii şi negustată, cu respirația bandajând bătăile inimii. M-au lăsat…
Caietul cu poezii – „Armistiţiu”
Caietul cu poezii – „Menuet”
Un hohot de râs mă smulge din griul frigiderului și fug impacientat către fereastră. Auzisem odată că ăștia care sar pe fereastră, înainte să se izbească de pământ încep să râdă în hohote. S-o fi izbit de pământ?… mă întreb înspăimântat. Nu mai apuc să îmi răspund la întrebare. Hohotul de râs îmi mișcase fereastra cu 30 de grade, aceasta făcuse o voltă în râs ca vela unui vas aflat în furtună, iar vela, pardon!, fereastra se proptise direct în fruntea mea. Niște coarne imense apar de undeva, de jos, de sub fereastra mea, și încep să arunce artificii spre mine. O flacără mică mă pișcă de nas și simt cum firul se pierde. Reni!… Reni???… și întunericul se lasă peste mine!
Era o dimineață superbă de decembrie, cel puțin așa o percepeam eu. Coborâsem în stradă și totul în jur mirosea a iarnă, a iarnă așteptată cu sufletul plin, cu ochii sclipitori, cu pieptul fremătând a emoții primite și dăruite. Ridicam privirea spre cer și așteptam să văd cum se scutură, cum fulgi mari, jucăuși, mă vor acoperi ca într-un dans subtil al naturii, căutând împlinire pe buzele mele. Respirația se grăbea în fuioare ce păreau că alintă întreaga stradă a bucuriei mele.
Caietul cu poezii – „Sera”
Mi-am simțit ploapele tresărind apoi tot corpul crispându-se nervos. O lumină orbitoare mă invadează într-un mod neplăcut, nimic din starea de imponderabilitate pe care o povestesc cei care au trecut prin experiențe traumatizante. Mai degrabă pare o lumină vârâtă în ochi de niște forțe ostile. Gândurile nu trec mai departe pentru că în secunda următoare o voce teribil de enervantă mă scoate din amprenta propriului corp. Cuvinte neînțelese îmi explodează în creier. Îmi trec în revistă starea și nu știu de unde vine această agresiune. Nu este din mine! Vine de undeva din exterior, din afara eului meu.
Caietul cu poezii – „Neuitare”
Caietul cu poezii – „Potir”
Caietul cu poezii – „Atât de târziu”
La început a fost albastrul…
…o picătură de albastru căzută din cer şi prelinsă pe o frunză de cireş ce tremura a şoapte în geamul meu. De pe frunză a picurat a rană în căuşul palmei mele şi într-un gest de uimire mi-a poposit pe tâmplă gând nenăscut. S-a amestecat apoi cu imagini de vise într-un dans duios pe retină, desenând în paşi emoţii după emoţii. După fiecare dans îmi plonja în adâncurile mele şi îmi stropea pereţii sufletului, creionând cuvinte ce îşi căutau înţelesul, cuvinte ce îşi căutau locul în fraze nescrise.
