Author

Adrian

Browsing

Vară. Iulie. 2000. Se întunecase de câteva zeci de minute. Aerul curat de munte ne înviora simțurile. Mașina rula încet, parcă simțind că este o prezență nedorită în liniștea naturii din jur. Ieșisem din Rucăr și ne apropiam de destinația noastră. Mai puțin de un kilometru și ajungeam în Podu Dâmboviței. Evadasem pentru câteva zile din dogoarea Bucureștiului, pentru a ne bucura de aerul și frumusețea acestui loc. Deja simțeam murmurul titanilor din jur. Cu Făgăraș și Iezer-Păpușa mă cunoșteam, doar Piatra Craiului îmi era un neprețuit necunoscut. Vibrația dispare. Mașina oprise în fața unei vile. Scări înalte, parcă  lungindu-se în joacă, aleargă spre ușă. Gazda ne întâmpină zâmbind. Apoi, cu o urmă de îngrijorare, se uită către partenera mea: “Fată, ai grijă să nu naști aici la mine!”. Erau ultimele săptămâni de maternitate. Barza făcea pregătirile finale ca să o aducă pe K în viața noastră.

În 2007, în calitate de părinte, am intrat în contact pentru prima dată cu post-decembristul vechi și “nou” sistem de învățământ românesc, și cu Școala Gimnazială 195. Școala ne-a fost recomandată de către directoarea grădiniței particulare la care o dusesem pe fiica cea mare în cei doi ani premergători începerii clasei a I-a. Am ținut cont de recomandare și am înscris-o la Școala 195 fără să știm în acel moment ce sport național exista în sistem pentru găsirea unei școli mai bune și, mai ales, marea “vânătoare”, pentru accesul în primii patru (apoi cinci ani) la cele mai bune învățătoare din școlile respective.

Doar câțiva ani mai târziu am descoperit amploarea acestui fenomen. Liste de așteptare de zeci de nume, selecție permisă până la un anumit punct pe diferite criterii, clase umflate până la treizeci de copii și peste, vize de flotant fără număr. De ce s-a născut un astfel de fenomen? Din cauza faptului că părinții nu mai au încredere în sistemul de învățământ românesc. Un sistem învechit și falimentar. Și atunci, părinții nu fac decât să caute un atu prin care să compenseze găurile din sistem. Acest atu înseamnă o școala mai bine cotată, o învățătoare mai pregătită. Nu este de neglijat un început de școală sub îndrumarea unui cadru didactic pasionat și bine pregătit.

Într-un sistem de învățământ normal și performant (mă refer la școlile de stat) toți copiii beneficiază de șanse egale. Nu există diferențe de calitate, înzestrare, performanță între școlile din sistem. Mai mult decât atât, sunt sisteme în Occident unde profesorii sunt bonificați pentru calitatea muncii lor, dacă rezultatele propriilor elevi depășesc un anumit prag al performanței. Profesorii sunt foarte bine remunerați. Profesorii sunt respectați pentru că accesul în sistem se câștigă cu greu, după ani de studiu și după multe examene. Statutul lor nu este cu nimic mai prejos decât al unui medic sau al unui cercetător de prim rang. Nu vreți să știți pe ce poziție în statistici figurează profesia de “pedagog” în România. Jos, foarte jos. Aici mai multe informații despre cum se prezintă un sistem de învățământ performant.

După o introducere care era necesară, să trecem la topul căutat, top școli gimnaziale din București și sectorul 3. Un istoric al perioadei 2010 – 2018 găsiți aici. Pentru topul curent continuați să citiți acest articol.

Povestea a început în toamna anului 2002. Pe la începutul lunii septembrie am decis să mă “înscriu” la Royal. Startul era stabilit pentru data de 01 octombrie. Nu știu dacă aveam prea multe așteptări de la această cursă. Nu știu dacă eram pregătit în vreun fel pentru ceea ce mă aștepta. Doar îmi aduc aminte că a fost o decizie impulsivă. Ca multe altele care pot fi luate.

Ar fi putut să fie o cursă de viteză care să se închidă după doar câteva ture. Atât cât poți număra la o mână. Ar fi putut să fie o cursă de semifond, un an și jumătate sau poate trei. Șansele erau extrem de mici să fac o cursă de fond, să numărăm împreună cinci sau zece ani. Și totuși pașii s-au așezat pentru o cursă lungă, respirația s-a reglat pentru un efort constant și prelungit, brațele au brăzdat aerul stabilind ritmul. Și anii au început să se înșire, amestecați cu momente de sufocare, striviți printre dorințe de abandon, euforici în gesturile de încurajare. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21. Un SemiMaraton! E neverosimil! Dar este Semimaratonul meu la Royal, și pentru Royal.

Tună. Peretele are un ușor tremurat apoi se liniștește. Tună. Încă o dată. Și încă o dată. O salbă de tunete ce face ca aerul să încremenească. Vuietul izbește ici-colo sculptând grămăjoare de răni pe verticală. Apoi, cu note molcome, de parcă s-ar stinge într-o plutire de vinovăție, alunecă printre răni spintecând până la rădăcină. Și se întoarce într-o haotică și violentă traiectorie scrijelind semne ce curg în simboluri pierdute. Ploaia se năpustește în hohote măturând toate urmele, ca un căutător de emoții ce vrea să își ascundă neputința. Și sapă în răni gând după gând, adâncind amprentele amintirilor cu fiecare lacrimă recompusă pe colțul buzelor.

Nu le mai număr. Secundele. Nu le mai număr. Au rămas acolo, presărate în timp pe aleile mele. S-au oprit în mijlocul respirației neînțelegând unde le sunt pașii și de ce au dispărut. Le-am părăsit între două gânduri și s-au trezit singure, și captive, pe marginea urmelor uscate. Speriate, secundele s-au îngrămădit unele în altele prin șanțuri apuse, nefericite umbre amorfe căzute din tandem. Nu mai simt tâmplele zvâcnind. Nu mai aud murmurul șuvițelor fremătând în broboane de dor. Nu mai știu să se înșire sincron și să îngâne în cor cu bătăile inimii. Nu mai știu de ce sunt. Nu mai știu ce au fost.

Au trecut deja opt ani. Retrăim cu emoții la fel de intense, dar în culori diferite. Căci sunt atât de diferite! Retrăim emoțiile examenului de capacitate. Și în așteptări de rezultate, stresul fierbe în curgerea zilelor născute de o vară fierbinte. Atât de fierbinte încât trebuie să o răcorim evadând pe poteci de munte. E un obicei drag de pe vremea când K. își testa gleznele pe cărările Făgărașului. Iar Maria, o mogâldeață, în timp ce ne studia cum pregătim rucsacurile, mă întreba dulce: “Tati, pe mine când mă iei pe munte?” Au trecut anii și e rândul Mariei să mă secondeze în drumețiile prin frumoșii noștri Carpați. “Maria, e gata rucsacul? Ne așteaptă o zi prin Munții Ciucaș”

Cred că era prin 2008 când am cumpărat domeniul meu. Nu îmi era foarte clar ce vreau să fac cu el. Blogosfera era pe la începuturi, își consuma copilăria, iar eu habar nu aveam de ea. Postasem în trecutul apropiat câteva poezii pe un site cu așa ceva, erau încercări din adolescența târzie. Apoi s-a așternut liniștea pentru cinci ani. Pe la începutul anului 2013 am început să tatonez cu WordPress. Atunci lucrurile erau clare. Îmi doream un blog, unde să postez vechile și viitoarele jonglerii de cuvinte. Începusem să citesc articole din Blogosferă. Eram încântat de ceea ce descoperisem aici și de toată această comunitate uluitoare. Am studiat cât m-a lăsat răbdarea, apoi am decis. Gata! Scriu și voi publica primul meu post.

Era 31 martie spre 01 aprilie 2013. Miezul nopții trecuse. 01 aprilie suna a păcăleală, a eșec. Era un fel de “articolul din ziua de ieri”. Și atunci s-a născut pe 02 aprilie. Primele cuvinte s-au dus la “Despre“. Și prima poezie s-a așezat aici cu multă, multă reținere. Un ghimpe de îndoială îmi zgâria sufletul. Oare ce vor crede oamenii despre asta? Ce-i și cu adolescentul ăsta întârziat?

Astăzi nu mă mai ignor. Nu pot să mai trec pe lângă mine fără să îmi vorbesc. Fără să mă privesc în ochi. Nu pot să mai fiu asasinul cuvintelor înecate în propriile-mi tăceri. Am obosit să tot fug, să tot fug de mine. Am obosit să mă mint la nesfârșit. Să îmi țintuiesc gesturile în poziții frânte, agățându-mă de urma pașilor. Să mă prefac că nu este, că nu îl văd. Când el este acolo. Îl știu de mult, dintotdeauna. E parte din mine, din sufletul meu și nimic nu pare să îl poată destructura. Oricât aș privi peste el, niciun orizont nu îl poate smulge. Rămâne acolo deșertul din mine. Rămâne acolo deșertul meu.

Trei ani, o lună și nouă zile am fost absent din paginile blogului meu. Mult, foarte mult, ireal de mult. Un timp care poate însemna în primul rând uitarea. Scriam la una din aniversările blogului meu că ceea ce construiesc în paginile lui este cea mai pură formă de libertate. Dacă în epoca noastră se mai poate vorbi cu adevărat despre libertate, atunci pentru mine blogul este libertate. Au trecut trei ani de “sclavie” în care am fost sufocat de griji, de suferință, de furie, de neputință. Am trecut prin multe stări care mi-au făcut ca sclipirea din ochi să mi se ascundă speriată într-un colț de suflet și, acolo, înghesuindu-se, să facă loc în tot acest timp pentru bucuria de a scrie. Am vrut, am avut timide tentative de a reveni, dar nu am putut, era prea multă apăsare pe umerii mei. Am revenit pe blog cu câteva zile în urmă, încercând să mai jonglez, așa cum făceam în anii din urmă, cu propriile mele cuvinte. După cum mă eticheta draga de K., încercând să găsească o formulă prin care să nu mă simt jignit: “tu ești un jongleur de cuvinte…”. Da, îmi place cum sună orice ar însemna el, așa refugiat din franceză, sunt doar un jongleur de cuvinte.

Aerul miroase a ploaie. A ploaie grăbită să smulgă nori ce nu vor să se dezlipească de cer. Stau acolo impenetrabili de atâtea uitate bătăi de inimă. S-a pierdut șirul cuvintelor ce încerca să străpungă până la cer. Privirile au uitat de mult, au uitat culoarea și licărul infinitului. Sunt ațintite sub greutatea pașilor ce rătăcesc același drum. Un drum irosit cu marginile mușcând din gleznele deja însângerate. Cu tălpile sufocate de țărână săpând galerii până la dizolvarea falangelor. Cu urme stupide ce nu duc nicăieri. Doar într-o fundătură de gesturi uscate. Doar într-o fundătură fără umbre.

Palma e deschisă adânc vibrându-și liniile ca pe niște descântece. Cu degetele distante, urându-se între ele, se zbate căutând adieri ce imită dans de gesturi uitate. Se lipește de aer lăsându-se legănată într-un contur desenat deja. Cu umbre ce i se strecoară printre degete, se reconstruiește refugiu de gânduri la marginea șuvițelor. Sub apăsarea degetului mic pulsează resturi de secunde. Celelalte degete, ca niște cuvinte, nemângâiatele cuvinte, se încolonează cabrate într-o spirală șoptită spre un trecut prăbușit între două fraze ce își caută înțelesuri în pagini diferite.

Adrian, unde ești? Știi unde ești? Da, sunt într-un vis. Și număr, număr până la 14. Sunt 14 pași între ușa de la intrare și dulapul din baie. Sunt 14 pași în linie dreaptă. Este axul central, coloana vertebrală a propriului meu apartament. Sunt într-un vis și număr secunde. Și număr pași. Pornesc de langă ușa de la intrare. O eschivă ușoară pe lângă bicicleta eliptică, ce stă parcată pe hol, apoi o voltă spre stânga evitând la câțiva milimetri pantofarul. Și linia dreaptă se dechide. Tâșnesc pe culoarul central. Depășesc holul de la intrare, traversez sufrageria, survolez holul mic și pătrund, pătrund cât mai adânc în vis.

Am vorbit de nenumărate ori despre bursa de studiu FLEX (Future Leaders Exchange Program), datorită căreia am avut șansa să studiez anul școlar anterior în America. La întoarcere din lunga călătorie departe de casă, am întâlnit o nouă lume. Da, desigur, tot România noastră, tot acasă, însă o acasă transfigurată, pe care dintr-o dată o vedeam cu alți ochi și o receptam diferit prin toate organele de simț. Iar la acest nou acasă, contribuția supremă a avut-o familia căreia ne-am alăturat: familia FLEX. Iar o parte din această familie, din prima generație de bursieri plecată în Statele Unite, este Irina Novac. Iar pentru că acest număr al revistei este dedicat femeii (și bine face că este dedicat femeii), nu am putut rezista să nu vă aduc vorbele Irinei, pentru că pe ea acest subiect o arde cel mai tare..

Încerc să mă așez cât mai confortabil în fotoliu. Trunchiul mi se mișcă înainte, înapoi, își caută în memorie poziția din care emoțiile copleșeau cuvintele. Spatele se îndreaptă, umerii se trag ca într-un fuleu când respirația simte că a pierdut din ritm. Degetele se întind crispate către cuvinte. Le caută textura îngropată inevitabil de curgerea timpului. Pipăie literă cu literă. Încercând să refacă înțelesurile de altă dată. Le pipăie toate asperitățile născute din prea lungi tăceri. Sunt muchii tăioase ce vor să rănească. Și vor să străpungă armura uitării. Mă dor, mă dor degetele ce nu mai reușesc să transmită emoția. Sau poate că ele nu au nicio vină. Poate că nu e nimeni de vină, doar culorile si-au pierdut din strălucire odată cu bătaia secundelor.

Psihologie, psihologie, psihologie. Strig de trei ori cuvântul ca pe o incantație. Îl rostesc doar pe vârful limbii pentru că mi-e frică să îl las să pătrundă mai adânc. Mi-e frică de el cum mi-ar fi frică de venin. Pentru că pentru mine, acest cuvânt nu îmi sugerează nici o douăzecime de șansă de reușită. Poate să însemne numai și numai eșec, dacă mă gândesc la cum este el privit în sistemul de învățământ românesc, atât ca materie, cât și ca domeniu în sine. Și Doamne, cât de necesar este să facem psihologie, și asta cât mai curând și cât mai bine. Ar trebui să fie la fel de prezentă ora săptămânală de psihologie la fel ca cea de dirigenție din clasele de gimnaziu. Pentru că, dacă ținem cont de faptul că nu există sisteme de învățământ statuie și că fiecare are propriile insuficiențe, ei bine, eu cred că în cel românesc multe dintre probleme ar putea fi rezolvate cu niște ore serioase de psihologie și cu un real interes acordat acestea materii din partea profesorilor mai întâi și apoi în mod automat și a elevilor.

Omul de știință are, fără excepție, o perspectivă asupra întregului. Mai pe românește, el nu judecă prezentul în care se află ca pe o simplă realitate imediată, fără cauze și consecințe, ci vede marea schemă a lucrurilor. El înțelege că orice acțiune din prezent va avea un impact înzecit într-un viitor nu chiar atât de depărtat. De exemplu, un profesor bun știe că înaintea lui nu stau în bănci simpli copii cărora trebuie să le predea ceva ca să scape cât mai repede de treabă, pentru ca apoi ambele părți să poată merge curând acasă. El este conștient de faptul că, în spatele băncilor, cu ochi mari și curioși și de obicei zâmbete senine, sunt cei care formează noua fundație a societății. Cei care țin viitorul între două degete și care, la rândul lor, vor prelua rolul de mentor pentru generațiile care urmează. Pentru că iată, acesta este mecanismul prin care orice tip de evoluție este posibil și, din păcate, ca orice tip de mecanism, performanța lui depinde de cea a pieselor care îl compun. Există un singur efect fundamental: orice piesă care ia contact direct cu o alta defectuoasă va purta, mai mult sau mai puțin, același defect.

Internetul este în acelaşi timp un incubator de descoperiri fascinante și de forme grave de incultură, asta o știe orice cititor. În primul rând este un instrument și, ca oricare altul, impactul său depinde în întregime de cel care îl folosește. Ce pot afirma eu, și oricare alt neinițiat în sistemul de învățământ american, este că această țară a devenit expertă în utilizarea eficientă a internetului în sistemul de învățământ. Este nimic mai puțin decât un apendice al lui. Și nu, nu spun nicidecum că asta e soluția pentru o școală perfectă însă adevărul este că internetul aduce câteva avantaje pe care poate că și noi le-am dori. Și da, este adevărat, unele dintre aceste avantaje de care vorbesc necesită schimbări drastice în sistemul din România, însă pentru altele nu e nevoie de nimic mai mult decât un link scris pe tablă, un minim de efort. Acest articol e ceva mai pedagogic decât celelalte, întrucât fiecare paragraf ascunde o invitație. Vă rog să o primiți cu brațele deschise.

Biologia era de departe cea mai iubită oră din program pentru toți elevii liceului meu american. Eram toți întâmpinați la intrare de către doamna profesoară care ne făcea cu mâna și ne arunca în brațe teancuri de foi. Fiecare pagină ascundea un alt proiect, un alt experiment de laborator, o altă noțiune de cultură generală acumulată. În cele din urmă am realizat că, deși biologia din America nu mi-a oferit cea mai mare cantitate de informații (căci am afirmat, tare și răspicat, că matematica a jucat pentru mine acel rol), este materia care mi-a influențat în cea mai mare măsură fizionomia sufletească. M-a făcut să realizez ce înseamnă să fii om de știință și, mai mult decât atât, m-a pregătit pentru această carieră.

Luna august, cu un an înainte, catalogul de cursuri oferite de liceul Timberline şi degetul meu alunecând pe foaia plină de emoţii şi mistere pentru a mă opri tresărind la fiecare dintre cursurile care îmi atrăgeau atenţia. M-am oprit de zeci de ori, o dată la Geologie, altă dată la Astronomie sau Robotică, însă am trecut ca peste un spaţiu vid de un titlu neînţeles de mine, căruia nu i-am atribuit niciun fel de importanţă: “Statistică – curs avansat”. Acesta a fost primul meu contact cu marea pasiune a sistemului de învățământ american pentru statistică.

Translate »