Partea I: “Apocalipsa după Georgel”, despre trezirile lui Georgel aici.
Partea II: “Regretele patiserului Marcel”, despre frustările lui Marcel aici.
P.S. Au trecut trei ani. Trei ani de muncă în folosul comunității. Cum intri în Palat pe stânga, aproape de gard, e un loc marcat de atâtea regrete. A visat. A visat mult. Un amestec teribil de vise și visuri. Și-a înălțat relativ ușor visul. Un curent de aer ascendent sufla darnic dinspre chirurgul baron, sau dinspre baronul chirurg. S-a lăsat purtat și visul l-a dus departe. Pe maluri Dâmbovițene. A survolat Kiseleff-ul, a supus Piața Victoriei și țelul final a fost îndreptat către Cotroceni. S-a prăbușit inexplicabil pentru el, doar pentru el, la un buchet de trandafiri de zidul Palatului. În interior. Acolo unde se prăbușesc visurile. Au trecut trei ani și pe locul catastrofei s-a născut un chioșc. De fapt s-a aprobat special pentru el un chioșc. Oricum Bolo deschisese Palatul și pentru muritorii de rând. Chioșcul era bucuria cartierului. În fiecare zi se lipeau de el sute de metri de cozi. Ca niște tentacule ce se zbăteau flămânde în teribilul miros de Buzău.
“Marceleeeee, băi, Marcele, iar ai căzut în transă? Vezi, tată, că se ard covrigii!”
Continuare – Partea III: “Cu Werner la psiholog”
Îmi vizualizam mișcările pașilor. Mă jucam. Eram conștient că mă abandonam cu atâta plăcere în propria joacă. Cu raze de soare încălzindu-mi mișcările. Și cu gesturi stângace ascunse printre cuvinte. Mă jucam pe parchetul sălii. Ce strălucea în ferestrele largi și luminoase. Mă oprisem încurcat într-un colț. Într-un colț în care indiferența aluneca printre rânduri. Neștiut. Neinteresat. Pași singuri și stingheri în joacă. Învățam să jonglez cu propriile-mi cuvinte. Și imaginile create din înțelesul lor survolau sala și se amestecau în ritmul silabelor. Silabe sincronizate în tempouri neregulate provocând Tangouri să se nască în Povestiri din Desinence.
Totul a început cu o șoaptă. Timidă. Nerostită. Strivită între buze. Și prăbușită fără rost într-un colț de suflet. Ca o umbră cuibărită de mulți ani într-un peisaj de uitare. Acolo, rătăcind printre emoții captive, mi-a învățat pe de rost tăcerea și din mute bătăi de inimă s-a rostit în cuvânt. Cuvintele scăldate în singurătate și-au spart sunetele surde și din vibrații s-au născut înțelesuri. Au început să jongleze cu metafore. Izbind cerul sufletului de atâta căutare. Și spațiul s-a sufocat. S-a umplut. Iar metaforele s-au înghesuit în fraze căutând evadarea din suflet la capăt de rând.
Luni. O nouă săptămână. În prima zi muncesc de acasă. Multă agitație, mult zgomot care rupe din energie. Ca de obicei. La finalul zilei trebuie să ies la alergat cei 5Km prin Parcul IOR. Să nu las stresul de luni să își facă loc prin celulele mele. Printre email-uri, rapoarte și comenzi constat în partea a doua a zilei că este oprită apa caldă. Bun așa! Ce fac? Mai ies sau nu la alergat? Un Jiminy leneș îmi șoptește la ureche că în aceste condiții nu mai are chef. Oftez teatral. Biiiiiine! Amânăm pentru mâine cei 5Km. Dar ieșim totuși în Parc. În loc de 5Km de alergat vom face 6Km de marș forțat. De acord? Jiminy dă din cap pe jumătate aprobator. La 17:30 am închis calculatorul și în 15 minute ies în Parc. Pe ușa blocului un afiș nedorit. Până vineri seara nu vom avea apă caldă. Să vezi opoziție la alergat toată săptămâna. Vremea este super iar în jurul meu se aleargă la greu. Încep să îl bombăn pe șoptitorul ăsta leneș care s-a aciuat de ceva timp pe umărul meu. Cam după pandemie și-a făcut cuib la mine. Măresc ritmul la mers să ieșim mai repede din zona turbulențelor generate de mirosul gogoșilor. Jiminy ăsta a cam dat iama prin dulciurele. În fața mea doi tineri. Unul din ei are pe spate un rucsac. Un galben plin de energie pe care tronează un “Iggy”. Un zâmbet larg îmi apare pe buze. Scot repede telefonul și îi fac o poză. Apoi o încarc pe grup. Oana reacționează. “E primul fotografiat pe stradă” Până acum le pozase prin Mall-uri. Atenție! Nu este un advertorial. Rucsacul Iggy este produsul meu, din propriul meu portofoliu. Și el este declanșatorul articolului. Răspund și eu pe grup. “În parc. În IOR. Adică la mine acasă!” La mine acasă, în parcul meu, în parcul meu de atâția ani. Și atunci îmi aduc aminte de ideea apărută într-o seară la masă cu prietenii mei. În toamna trecută s-au împlinit cincizeci de ani de când m-am mutat aici, în acest cartier, în Titan. Wow! Trebuie să sărbătoresc Nunta de Aur. Dar nu cu Titanul, ci cu leagănul de suflet al atâtor generații de copii. Nunta de Aur în (cu) Parcul IOR.
Partea I: “Apocalipsa după Georgel”, despre gândurile lui Georgel aici.
“Werner? Unde ești Werner?” Se minunează de frumusețea palatului. În curând va fi al lui. Și trece din cameră în cameră. “Werner? Am o vorbă cu tine. Unde ești?” Aici va face bursa grâului. Va da păpică gratis la toată lumea. În camera asta va face bursa energiei. În colțul de nord-est va face bursa metalelor. Știe el că din colțul ăsta vântul bate mai mereu spre Primăverii. “Werner? Bă, Werner, doar ți-am spus că vin.” Cu toate aceste trei burse, cu Dunărea și cu Marea Neagră, el va stăpâni lumea. Visează la canalul Marea Caspică – Marea Neagră. Visează la un nou drum al mătăsii. Va lega poporul de China. Și el, un Marco Polo divin, va domni peste o mare națiune. “Werner?” Uneori îi mai dă cu virgulă într-o zonă cu neuroni mai răzvrătiți. Dar rezolvă el cumva. Cică… cu cine va construi el toate canalele și toate proiectele lui fabuloase? Cum cu cine? Cu el, cu ea, cu poporul lui iubit. “Werner? Pe unde naiba o fi tânărul ăsta Werner? Iar e plecat în vacanță.” Și încălzirea asta globală. O mizerie. M-am prins eu de când umblam prin clubul ăla de la Roma. Nu mai știi dacă este vară sau iarnă. Nu îmi dau seama dacă Werner este la schi sau la golf.
“Ce? Ce-i în magazia asta? Werneeeeeeeeeeer? Canalie, tu mi-ai furat jumătate din aurul dacilor!!!”
Continuare – Partea II:
Cuvintele. Încerc să îmi aduc aminte cuvintele… În primul rând cuvintele. Sunt șoapte. Timide. Între două respirații ușurate după ce au oprit uimite bătăile inimii la marginea unui singur gând. Înviorate. Jucăușe. Trasoare ce luminează prin toate ungherele din suflet. Mă sperii când văd în lumină atâtea secunde pierdute. Un dor desțelenit între noi. Și teamă de pași, nesiguri, ce se pot rătăci prin hățișul silabelor nespuse. Incendii provocate. Întreținute. Aer rarefiat la capete de rând. Eu nu te știu. Tu nu mă vezi. Doar ne pansăm tăceri cu gust dulceag de anacronism.
Partea I: Georgel.
Tresare. E a nu știu câta oară când tresare speriat. Țipătul ăsta de cucuvea îi îngheață sângele în vene. Nu a auzit niciodată așa un sunet de sinistru. Brrrrr! Dacă știa că ăla a plecat de la palat fără cucuvea… Hm! Mai bine nu se băga în toată treaba asta care devine din ce în ce mai apăsătoare. Credea că această piază rea este animalul totemic al bunicuței. Și atunci de ce cucuveaua măsii nu îl acompaniază în Primăverii? Să fie la el acolo. “Kweeeew, kweeew!” Parcă vede în întuneric niște ochi mari și galbeni. Ceva cald și plăcut i se scurge pe pulpa stângă. Și nu se poate opri din tremurat. E un tip serios și hotărât, așa a fost dintotdeauna. Se poate spune că anii trăiți la Viena l-au maturizat. Atunci a simțit în el o chemare divină, a atins cu mijlociul și s-a scufundat în era aquarius. A fost mai bine ca la Roma. Acolo se plictisise. Toată ziua jucau la ruletă. Viitorul. Și, sincer, ceilalți cam trișau. Atunci a simțit prima dată că nu se mai poate. Că este nevoie de o mică apocalipsă. Mică? Hm! Nu e prea sigur. Mică sau mare, apocalipsă să fie. Întotdeauna când pleacă la drum și-o așează pe mijloc, așa cum a auzit că fac pescarii. Doar și el este un fel de pescar. Și își dorește atât de mult să prindă în năvod toată planeta. Bine, la început se mulțumește doar cu plaiurile mioritice. Degeaba și-o așează pe mijloc, întotdeauna ea se mișcă spre stânga. Ce o fi cu stânga asta nu poate să priceapă! Și de câte ori se sperie, ceva cald se scurge pe pulpa stângă. Nu ar vrea ca pulpa dreaptă să fie invidioasă. Pe ea nu se scurge nimic. Doar mici ciupituri ale Cruestelei. Sau poate că dreapta este rezervată pentru apocalipsă. Ce ar fi! Să se numească după el. Să fie artizanul viitorului. Apocalipsa după Georgel!
Tremolo. Un tremolo fuori tempo. Peste tot. În jur. Oriunde respirația încearcă să îmblânzească șoaptele. Degetele se joacă cu aerul pregătind note. Își încălzesc amprentele până când se trezesc în gesturi ce resuscitează atingeri. Și se deschid. Brațele se deschid dirijând din memorie. Dirijând frânturi de chemări stinse printre strune de destin. Umerii se ridică mirați. Și se împing în față. Caută. Se caută printre cuvinte în derivă. Sunt atât de multe și rătăcite printre rânduri. Ajung acolo fără înțelesuri, cu silabele vopsite în culorile uitării. Caută. Caută șoaptele ce se ciocneau a doruri în tremolo.
Gândurile mi se învălmășesc spre tâmpla stângă. Fruntea se înclină ușor spre inerția brațului ce își trimite degetele răsfirate să scuture șuvițele de aerul rarefiat de singurătatea gesturilor. Respirația adulmecă. Adulmecă adânc. Iar gura uscată se deschide sub greutatea cuvintelor născute cândva și alungate înapoi. Au plutit ghemuite în mii de întrebări. Și de înțelesuri. Între noi. Până când obosite mi s-au prăbușit, cu tot cu gesturi, și mi-au încleștat buzele. Mi le-au condamnat din nou la un murmur vinovat. Și, în timp ce bătăile inimii și-au exilat povestea pe o sistolă fără rimă, frânturile nestrivite s-au așezat într-o dureroasă tăcere.
Trecuseră deja opt ani de la experiența similară. Retrăiam emoțiile de la finalul clasei a VIII-a când, în 2015, K absolvea ciclul gimnazial și era în pragul examenului de admitere la liceu. Îmi aduceam aminte cu atâta claritate de toate momentele de la acel final de an școlar. Studierea broșurii cu toate liceele din București. Opțiunile cântărite cu multă atenție. Rezultatele din anii precedenți. Statistici. Fișierul excel în care pusesem toate informațiile necesare luării unei decizii corecte. De parcă era așa de greu! Aveam acasă un “monstru” de seriozitate, o adolescentă matură și focusată doar pe educație și pe propria ei dezvoltare. Știa ce vrea, știa unde vrea și era pregătită. Cu emoțiile inerente momentului… În timp ce rememoram frumoasele amintiri din 2015 un zâmbet ștrengăresc îmi înflorea pe buze. Îmi aduceam aminte și de ieșirea la iarbă verde de la Izvorani cu toată clasa, când old dads, eu, căci ceilalți tătici erau mai tineri cu 5-10 ani ca mine, le-au predat o lecție usturătoare de fotbal tinerilor aroganți de 15 ani… Erau momentele de sărbătoare pentru K și Generația 2015. Anii au trecut și a venit rândul Mariei să trăiască emoțiile de la finalul clasei a VIII-a. Repeta pentru rolul principal din “Maria și Generația 2023”.
Erau serile mele. Doar ale mele. Erau seri de vară când amurgul mă îmbia să cobor pe aleile de lângă lac. Mă dezbrăcam de oboseală cu gesturi lente dezlipindu-mi de pe piele, fâșie cu fâșie, întreaga zgură înecăcioasă a zilei. Apoi îmi adunam în căușul palmelor toate cuvintele irosite. Le storceam până când palmele mele se înroșeau de silabele strivite ce se scurgeau printre degete. Nu aveam nevoie de ele. Erau seri când cuvintele îmi erau străine. Și nu aveam nevoie de ele. Doar le limpezeam și mi le aplicam pe rănile apărute în mine.
Degetele alunecă peste bucata de hârtie într-un gest voluntar. Ca niște tentacule se deschid și se întind într-o lentoare ce fixează dreptunghiul colorat. Mișcarea continuă cu podul palmei lipindu-se pe diagonală într-un du-te-vino, parcă transferând din propria energie. Are ceva din atingerea ce vrea să aline micile tensiuni ce zvâcnesc pe picior între coapsă și genunchi. Printre degete licăresc secunde ce dau forme și se înșiră. Se înșiră bucăți de cifre ca într-un joc al destinului ce îți aprinde imaginația. Și se așează nerăbdătoare pe pieptul alergătorului. 5, 5, 7, 5. 5575.
Privesc fascinat la mișcările lor. Stau de ceva timp pe o bancă observându-le agitația. Parcă simt o ușoară “invidie” în mine. Îmi plac gesturile pe care ei le fac cu atâta naturalețe. Au ceva din atingerile fine ale pictorilor. Degetele lor înmuiate în convingeri captive strivesc chipuri pline de trăsături hulite. Palmele mototolesc cohorte de minciuni ștergând umbrele negre ale deghizării lor. Brațe, mulțimi de brațe, se mișcă în sus și în jos, la stânga și la dreapta, întinzând ipocrizia lor mai mult, tot mai mult. Cu cât e mai multă, cu atât se scurge mlaștină pe trotuar și invadează gleznele trecătorilor. Doar colțurile rămân dezlipite. Sunt fine crăpături ce pot fi observate cu ușurință. Când e nevoie, se ridică vălul ce ascunde mizeria și se face loc pentru un alt chip hulit. Privesc fascinat la mișcările lipitorilor de afișe.
Uneori e întuneric. Doar întuneric. Fără străfulgerări de regrete proiectate la o simplă atingere de unghii roase și înmuiate în tăcerea buzelor. Fără chemări ce se hrănesc vinovate din stârvul de clipe prelinse printre degete. Fără gânduri otrăvite în căutarea timpului pierdut printre meschine alunecări de sentimente. Fără trecut. Fără orizont. Cu pleoapele căzute ca o cortină obosită ce își urăște interminabilele repetări. Cu brațele înțepenite ca după o ultimă glaciațiune de mirări. Și proiectat ca o fantomă strivită între ziduri.
Nu am mai alergat într-o cursă oficială din luna octombrie 2023. Îmi este drag Parcul IOR. Iar aleile sale îmi sunt desenate în suflet cu aceeași vigoare cu care îmi sunt proiectate venele pe epiderma brațelor. Aici am învățat să îmi număr secundele în ritmul bătăilor inimii. Să îmi exorcizez și să îmi pun în lanțuri proprii demoni, atârnați de marginea gleznelor în plin fuleu. Să îmi domolesc gândurile și să le golesc de otrava cotidiană. Să simt respirația parcului ca pe niște atingeri ce îmi dezmiardă falangele. Pe aleile lui am furat momente din scurgerea timpului și le-am modelat în emoții dospite cu care mi-am căptușit fiecare celulă de pe retină. Pe aleile lui m-am redescoperit și am învățat cum să dezleg poveștile din mine. Iubesc singurătatea curselor pe aleile lui dar nimic nu se compară cu explozia de energie pe care o simt când alerg într-o cursă oficială împreună cu alți mii de frumoși nebuni ai secundelor. E o bucurie vibrantă care te copleșește atunci când alergi umăr lângă umăr astfel de curse, de 21k sau 42k.
Ca orice copil am bătut mingea de când mă știu. În primii ani de școală au început rivalitățile. Era clasicul bucureștean Steaua contra Dinamo. Armata contra Miliție. Totul se rezuma pe plan local. Și a venit spectaculoasa vară 1978. O vară ce a început în același timp cu Campionatul Mondial de Fotbal din Argentina. Era pentru prima oară când simțeam vibrația planetară a acestui fenomen. Eroii locali au fost înlocuiți pentru câteva săptămâni cu vedetele mondiale. Pe buzele noastre Dinu, Dudu Georgescu, Iordache, Marcel Răducanu, Sameș, Vigu fuseseră înlocuiți cu Rossi, Bettega, Platini, Rummenigge, Boniek, Rensenbrink, Zico, Passarella, Ardiles si marele erou al verii, uluitorul Kempes. Tribunele argentiniene dădeau impresia că se prăbușesc. 70.000 de suporteri făceau ca structura de beton a stadionului Estadio Monumental din Buenos Aires să tremure. Era un vacarm de nedescris. Milioane de confeti acopereau tribunele și gazonul de joc. Comentatorii se sufocau silabisind “Ar! Gen! Ti! Na!”, exact ca în cartea lui Ioan Chirilă. Iar universul se dilata la pronunția lui “El Matador”, cel care avea să fie golgheterul dar și cel mai bun fotbalist al Cupei Mondiale, nimeni altul decât atacantul argentinian Mario Alberto Kempes.
Răsăritul vine și pleacă într-un ritm de-a dreptul frustrant. Nopțile sunt din ce în ce mai grele și se zvârcolesc printre gânduri imponderabile. Îmi surprind privirile pierdute prin căi scăldate de stele. Sunt aceleași adânci căutări irosite, ca niște cuvinte sacrificate ce plutesc în spațiul golit de emoții. Tăcerea se mută de pe o parte pe alta strivind prin căldura trupului, apoi se scufundă într-un somn chinuit. Scormonesc prin unghere privind cum îmi tresar scântei de amintiri. E ca un joc periculos. Când nu știi până unde pot atinge, până unde pot cauteriza nebănuitele explozii sufletești.
Ultima echipă iese din circuit și coboară agale scările. Fiecare treaptă oscilează ca un pendul ținând în alertă genunchii cuprinși de un tremurat deranjant. Trupurile se mișcă sincron căutând atingerea. Degetele se strâng crispate în căutarea celuilalt. Privirile li se intersectează în aerul încă rarefiat de senzațiile trăite. E un amestec confuz decantat din spaima cuvântului așteptat ce urma să fie rostit și ușurarea degetelor ce își desenaseră deja gestul programat. Zgomotul mulțimii se împrăștie în jurul echipei. Și crează o cupolă plină de culoare. Se lasă dezmierdați, e momentul lor de glorie. E momentul lor de nebunie, de dulce nebunie.
Vară. Iulie. 2000. Se întunecase de câteva zeci de minute. Aerul curat de munte ne înviora simțurile. Mașina rula încet, parcă simțind că este o prezență nedorită în liniștea naturii din jur. Ieșisem din Rucăr și ne apropiam de destinația noastră. Mai puțin de un kilometru și ajungeam în Podu Dâmboviței. Evadasem pentru câteva zile din dogoarea Bucureștiului, pentru a ne bucura de aerul și frumusețea acestui loc. Deja simțeam murmurul titanilor din jur. Cu Făgăraș și Iezer-Păpușa mă cunoșteam, doar Piatra Craiului îmi era un neprețuit necunoscut. Vibrația dispare. Mașina oprise în fața unei vile. Scări înalte, parcă lungindu-se în joacă, aleargă spre ușă. Gazda ne întâmpină zâmbind. Apoi, cu o urmă de îngrijorare, se uită către partenera mea: “Fată, ai grijă să nu naști aici la mine!”. Erau ultimele săptămâni de maternitate. Barza făcea pregătirile finale ca să o aducă pe K în viața noastră.
În 2007, în calitate de părinte, am intrat în contact pentru prima dată cu post-decembristul vechi și “nou” sistem de învățământ românesc, și cu Școala Gimnazială 195. Școala ne-a fost recomandată de către directoarea grădiniței particulare la care o dusesem pe fiica cea mare în cei doi ani premergători începerii clasei a I-a. Am ținut cont de recomandare și am înscris-o la Școala 195 fără să știm în acel moment ce sport național exista în sistem pentru găsirea unei școli mai bune și, mai ales, marea “vânătoare”, pentru accesul în primii patru (apoi cinci ani) la cele mai bune învățătoare din școlile respective.
Doar câțiva ani mai târziu am descoperit amploarea acestui fenomen. Liste de așteptare de zeci de nume, selecție permisă până la un anumit punct pe diferite criterii, clase umflate până la treizeci de copii și peste, vize de flotant fără număr. De ce s-a născut un astfel de fenomen? Din cauza faptului că părinții nu mai au încredere în sistemul de învățământ românesc. Un sistem învechit și falimentar. Și atunci, părinții nu fac decât să caute un atu prin care să compenseze găurile din sistem. Acest atu înseamnă o școala mai bine cotată, o învățătoare mai pregătită. Nu este de neglijat un început de școală sub îndrumarea unui cadru didactic pasionat și bine pregătit.
Într-un sistem de învățământ normal și performant (mă refer la școlile de stat) toți copiii beneficiază de șanse egale. Nu există diferențe de calitate, înzestrare, performanță între școlile din sistem. Mai mult decât atât, sunt sisteme în Occident unde profesorii sunt bonificați pentru calitatea muncii lor, dacă rezultatele propriilor elevi depășesc un anumit prag al performanței. Profesorii sunt foarte bine remunerați. Profesorii sunt respectați pentru că accesul în sistem se câștigă cu greu, după ani de studiu și după multe examene. Statutul lor nu este cu nimic mai prejos decât al unui medic sau al unui cercetător de prim rang. Nu vreți să știți pe ce poziție în statistici figurează profesia de “pedagog” în România. Jos, foarte jos. Aici mai multe informații despre cum se prezintă un sistem de învățământ performant.
După o introducere care era necesară, să trecem la topul căutat, top școli gimnaziale din București și sectorul 3. Un istoric al perioadei 2010 – 2018 găsiți aici. Pentru topul curent continuați să citiți acest articol.
