Omul de știință are, fără excepție, o perspectivă asupra întregului. Mai pe românește, el nu judecă prezentul în care se află ca pe o simplă realitate imediată, fără cauze și consecințe, ci vede marea schemă a lucrurilor. El înțelege că orice acțiune din prezent va avea un impact înzecit într-un viitor nu chiar atât de depărtat. De exemplu, un profesor bun știe că înaintea lui nu stau în bănci simpli copii cărora trebuie să le predea ceva ca să scape cât mai repede de treabă, pentru ca apoi ambele părți să poată merge curând acasă. El este conștient de faptul că, în spatele băncilor, cu ochi mari și curioși și de obicei zâmbete senine, sunt cei care formează noua fundație a societății. Cei care țin viitorul între două degete și care, la rândul lor, vor prelua rolul de mentor pentru generațiile care urmează. Pentru că iată, acesta este mecanismul prin care orice tip de evoluție este posibil și, din păcate, ca orice tip de mecanism, performanța lui depinde de cea a pieselor care îl compun. Există un singur efect fundamental: orice piesă care ia contact direct cu o alta defectuoasă va purta, mai mult sau mai puțin, același defect.

Am ales o introducere inedită pentru un articol dintr-o revistă de știință. Este, cum să-i spun, imprecisă, evazivă. Ei bine, nu-mi imaginam un alt început de text mai bun pentru subiectul delicat pe care am ales să îl abordez astăzi. Dar iată, fiecare zi petrecută în România îmi reamintește că avem nevoie de un asemenea strigăt de ajutor. Și nu, nu trebuie nicidecum strigat peste mări și țări, și nici nu insinuez că opinia pe care mi-o voi expune în rândurile care urmează este a fiecărui elev român. Tot ce fac eu este să-mi șoptesc gândurile, nimic mai mult. Însă dragi cititori, atâta timp cât o voce există, și de-ar fi a unui întreg popor sau a unei adolescente, chiar ea zbierată în toate colțurile lumii sau îngânată mai mult la colțul unor buze, ei bine, ea trebuie, trebuie, trebuie luată în considerare.

 

În acest articol mi-am propus să creez un portret al unui profesor perfect. Al unui profesor la care să tremur la oră, care să-mi fie mentor și care să mă inspire să alerg la oră în căutare de răspunsuri. Fiecare an școlar din România mi-a dăruit măcar un asemenea profesor și nu există destule cuvinte în masa vocabularului românesc ca să mulțumesc pentru un asemenea dar. Însă în America, ei bine, acolo fiecare profesor era așa. Și am stat îndelung în România în cei zece ani de școală pe care i-am petrecut în țara mea natală pentru a analiza care anume din calitățile unui profesor îl făceau respectat și iubit de către elevi. Și iată, ajunsă în America, am observat că fiecare dintre profesori respecta caracterizarea mea. Despre ce anume vorbesc? Ei bine, să o luăm cu începutul.

 

Articolul integral poate fi citit aici, pe site-ul Revistei “Știință și Tehnică”.


 

Articole despre experiența americană:

 

 


1 Comment

  1. condeiblog Reply

    Foarte bine punctat! Culmea este că de când am ieșit eu de pe băncile școlii, (ba nu, de la Revoluție încoace că până atunci toate erau „bune și frumoase” iar elevii fericiți și cu lacrimi pe obraz)…Ei bine, de atunci și până azi toată lumea vorbește despre reforma învățământului. Toți se gândesc că ar putea fi îmbunătățit… Ecaterina Andronescu însăși pomenea de reformare, înainte și după ce și-a terminat mandatul, dar nu în timp ce era minstru, evident. De ce o fi așa de greu de urnit? De ce uităm ce am gândit noi înșine când ne țineam coatele pe bancă? Citind-o pe domnișoara Manea parcă mă văd pe mine cândva, la fel de visător, la fel de încrezător…Încă sunt visător. Dar visătorul este tot mai conștient de faptul că visează…Că nu mai poate sta la aceeași masă cu încrezătorul. Poate pentru mine este prea târziu, dar pentru tine domnișoară, nu e! Te rog numai nu uita felul cum privești acum lucrurile. Nu uita! Iar când vei ajunge la locul potrivit, aplică!

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Translate »