Pentru mult timp această operațiune de-a extragerea nu mi-a fost deloc pe plac. Au fost ani când am așteptat cu destulă indiferență momentul. Preferam să trec peste eveniment rapid și discret. Nu așteptam niciun fel de plăcere. Nu simțeam nimic special. Apoi, de la un moment dat, m-am deschis și am început să mă joc. De când gesturile au învățat să se scrie în rânduri, de când pașii au învățat să se numere pe alei, bila nu mi-a mai fost atât de indiferentă. Chiar dacă e doar o joacă nevinovată în care îmi închipui zeci și zeci de scenarii. Cu multe bile, cu atingeri febrile în căutarea destinului, cu vibrații așteptate. Și cu extragerea celei care aduce împlinirea. Dar, nimic din toate acestea. Se întâmplă doar o dată pe an. Se întâmplă cu o singură bilă. Iar anul acesta este despre bila cu numărul 58.
Nu am știut niciodată să pronunț. Cuvintele!… Cuvintele mi-au ieșit întotdeauna răsturnate. Uneori triste. De multe ori șuierate. Rănind aerul sufocant din jur. Și încărcate. Încărcate de o teamă organică. O teamă prezentă în mine dinainte să învăț să jonglez cu ele. Mi se zbăteau în fraze încercând să iasă și să ajungă până la tine. Dar le înecam în propriul înțeles și le înghițeam ca pe niște pastile de uitare. În fiecare gând rostit, în fiecare gest articulat, ca și când repetam un ritual din care ar fi trebuit să mă vindec. Să mă vindec de mine. De teamă. De tine. De tăcere.
Încerc să îmi reglez respirația. Trag adânc aer în piept. Și secundele pornesc să se numere. Pare. Secundele se strâng pare, ca brațele să nu bată stinghere. Gestul se duce până la jumătate. Și aerul se umple de cuvinte. Se grăbesc să se așeze pe orizontul buzelor. De parcă aș putea să pictez cu ele chemări iar secundele să se înșire până la marginea amintirilor. Pe frunte picături se ascund în spatele șuvițelor. Le trec printre degete, când secundele îngheață pentru un pas, sau poate doi. E un gest decăzut. Un gest ce obișnuia să îmi ducă cuvintele nespuse până pe zvâcnetul tâmplelor. Ca un zălog ce se elibera când secundele se epuizau. Când secundele dintre cuvinte se transformau în emoții, iar frazele se completau la capătul aleii.
Îmi vizualizam mișcările pașilor. Mă jucam. Eram conștient că mă abandonam cu atâta plăcere în propria joacă. Cu raze de soare încălzindu-mi mișcările. Și cu gesturi stângace ascunse printre cuvinte. Mă jucam pe parchetul sălii. Ce strălucea în ferestrele largi și luminoase. Mă oprisem încurcat într-un colț. Într-un colț în care indiferența aluneca printre rânduri. Neștiut. Neinteresat. Pași singuri și stingheri în joacă. Învățam să jonglez cu propriile-mi cuvinte. Și imaginile create din înțelesul lor survolau sala și se amestecau în ritmul silabelor. Silabe sincronizate în tempouri neregulate provocând Tangouri să se nască în Povestiri din Desinence.
Totul a început cu o șoaptă. Timidă. Nerostită. Strivită între buze. Și prăbușită fără rost într-un colț de suflet. Ca o umbră cuibărită de mulți ani într-un peisaj de uitare. Acolo, rătăcind printre emoții captive, mi-a învățat pe de rost tăcerea și din mute bătăi de inimă s-a rostit în cuvânt. Cuvintele scăldate în singurătate și-au spart sunetele surde și din vibrații s-au născut înțelesuri. Au început să jongleze cu metafore. Izbind cerul sufletului de atâta căutare. Și spațiul s-a sufocat. S-a umplut. Iar metaforele s-au înghesuit în fraze căutând evadarea din suflet la capăt de rând.
Cuvintele. Încerc să îmi aduc aminte cuvintele… În primul rând cuvintele. Sunt șoapte. Timide. Între două respirații ușurate după ce au oprit uimite bătăile inimii la marginea unui singur gând. Înviorate. Jucăușe. Trasoare ce luminează prin toate ungherele din suflet. Mă sperii când văd în lumină atâtea secunde pierdute. Un dor desțelenit între noi. Și teamă de pași, nesiguri, ce se pot rătăci prin hățișul silabelor nespuse. Incendii provocate. Întreținute. Aer rarefiat la capete de rând. Eu nu te știu. Tu nu mă vezi. Doar ne pansăm tăceri cu gust dulceag de anacronism.
Tremolo. Un tremolo fuori tempo. Peste tot. În jur. Oriunde respirația încearcă să îmblânzească șoaptele. Degetele se joacă cu aerul pregătind note. Își încălzesc amprentele până când se trezesc în gesturi ce resuscitează atingeri. Și se deschid. Brațele se deschid dirijând din memorie. Dirijând frânturi de chemări stinse printre strune de destin. Umerii se ridică mirați. Și se împing în față. Caută. Se caută printre cuvinte în derivă. Sunt atât de multe și rătăcite printre rânduri. Ajung acolo fără înțelesuri, cu silabele vopsite în culorile uitării. Caută. Caută șoaptele ce se ciocneau a doruri în tremolo.
Gândurile mi se învălmășesc spre tâmpla stângă. Fruntea se înclină ușor spre inerția brațului ce își trimite degetele răsfirate să scuture șuvițele de aerul rarefiat de singurătatea gesturilor. Respirația adulmecă. Adulmecă adânc. Iar gura uscată se deschide sub greutatea cuvintelor născute cândva și alungate înapoi. Au plutit ghemuite în mii de întrebări. Și de înțelesuri. Între noi. Până când obosite mi s-au prăbușit, cu tot cu gesturi, și mi-au încleștat buzele. Mi le-au condamnat din nou la un murmur vinovat. Și, în timp ce bătăile inimii și-au exilat povestea pe o sistolă fără rimă, frânturile nestrivite s-au așezat într-o dureroasă tăcere.
Astăzi nu mă mai ignor. Nu pot să mai trec pe lângă mine fără să îmi vorbesc. Fără să mă privesc în ochi. Nu pot să mai fiu asasinul cuvintelor înecate în propriile-mi tăceri. Am obosit să tot fug, să tot fug de mine. Am obosit să mă mint la nesfârșit. Să îmi țintuiesc gesturile în poziții frânte, agățându-mă de urma pașilor. Să mă prefac că nu este, că nu îl văd. Când el este acolo. Îl știu de mult, dintotdeauna. E parte din mine, din sufletul meu și nimic nu pare să îl poată destructura. Oricât aș privi peste el, niciun orizont nu îl poate smulge. Rămâne acolo deșertul din mine. Rămâne acolo deșertul meu.
Trei ani, o lună și nouă zile am fost absent din paginile blogului meu. Mult, foarte mult, ireal de mult. Un timp care poate însemna în primul rând uitarea. Scriam la una din aniversările blogului meu că ceea ce construiesc în paginile lui este cea mai pură formă de libertate. Dacă în epoca noastră se mai poate vorbi cu adevărat despre libertate, atunci pentru mine blogul este libertate. Au trecut trei ani de „sclavie” în care am fost sufocat de griji, de suferință, de furie, de neputință. Am trecut prin multe stări care mi-au făcut ca sclipirea din ochi să mi se ascundă speriată într-un colț de suflet și, acolo, înghesuindu-se, să facă loc în tot acest timp pentru bucuria de a scrie. Am vrut, am avut timide tentative de a reveni, dar nu am putut, era prea multă apăsare pe umerii mei. Am revenit pe blog cu câteva zile în urmă, încercând să mai jonglez, așa cum făceam în anii din urmă, cu propriile mele cuvinte. După cum mă eticheta draga de K., încercând să găsească o formulă prin care să nu mă simt jignit: „tu ești un jongleur de cuvinte…”. Da, îmi place cum sună orice ar însemna el, așa refugiat din franceză, sunt doar un jongleur de cuvinte.
Palma e deschisă adânc vibrându-și liniile ca pe niște descântece. Cu degetele distante, urându-se între ele, se zbate căutând adieri ce imită dans de gesturi uitate. Se lipește de aer lăsându-se legănată într-un contur desenat deja. Cu umbre ce i se strecoară printre degete, se reconstruiește refugiu de gânduri la marginea șuvițelor. Sub apăsarea degetului mic pulsează resturi de secunde. Celelalte degete, ca niște cuvinte, nemângâiatele cuvinte, se încolonează cabrate într-o spirală șoptită spre un trecut prăbușit între două fraze ce își caută înțelesuri în pagini diferite.
Alerg. În ultimii ani am tot alergat. Am învățat să alerg. Iubesc să alerg. Iubesc starea de libertate pe care mi-o oferă timpul petrecut cu mine… alergând. Alergând am învățat să mă iubesc, pe mine, cel pe care îl certam când zăbovea mai mult cu privirea alunecată peste stropi de rouă. Îmi plac secundele numărate pe care mi le atârn de glezne în serile pustii pe aleile parcului. Jocul gândurilor ce se topește într-o sarabandă de emoții. Îmi place dialogul ce se naște în propriul meu trup. Mecanismul care se reglează topind kilometri sub pași. Aceeași pași care își regăsesc urmele, pe alei, umplute cu stropi de transpirație scurse de pe șuvițe. Pași care urmăresc geometria brațelor, căutând momentul când palmele se așază mulțumite zvâcnind la marginea genunchilor. Alerg. Iubesc să alerg.
Alerg. Alerg pe alei. Alerg printre rânduri. Alerg printre gesturi. Alerg printre amintiri. Alerg numai în curse desenate din bătăile inimii… Să vină Cursa 51!
La mulți ani, Alergătorule!
Articole asemănătoare:
Am ajuns. Aproape… am ajuns. Simt asta! Simt schimbarea din jurul meu. Sunt semne pe care nu le înțeleg pe deplin, dar nici nu pot să le ignor. Mă opresc o secundă. Mă opresc deși aerul mă împinge înainte. De ce oare mă mai opresc? Fiecare oprire e doar o iluzie, o iluzie ce mă aruncă și mai aproape de marginea căderii. Sunt doar propriile mele născociri, sunt minciuni ale gândurilor, sunt pete de culoare ce ard și lasă în urmă găuri ce îmi accelerează cursa. Sunt aritmii ce seduc cu note de Chopin șoptite peste umăr, otrăvuri picurate în suflete obosite de frecvența pașilor. Sunt slăbiciuni coborâte în tremuratul gesturilor, când aleile se îngustează până la îmbrățișarea genunchilor răniți de cuvintele strigate de pe margine. Sunt respirații dintr-o uvertură ce vrea să își ascundă propriul Götterdämmerung.
Se strânge. Se strânge discret strivind aerul între falange și liniile ce desenează bătăi de inimă închipuite. Sunt încă scene ce vibrează în spațiul tot mai firav, neatente la aerul ce devine din ce în ce mai rarefiat. Parcă le văd cum se crispează sufocate, cu mișcările blocate în jumătăți de gesturi, cu tânguiri aproape adormite. Ca un carusel descentrat ce își aruncă propriile visuri, rănind mulțimea ce privește stupefiată la spectacolul dominoului uman. Mai sunt câteva ce se agață disperate în mișcarea implacabilă. Pleacă și se întorc, și iar pleacă, și iar se întorc. Sau e doar o iluzie, doar iluzia mea că încă îmi mai arde în căuș bătăi de inimă culese cândva.
Caietul cu poezii – „Unghiul tăcut”
Caietul cu poezii – „Apusul”
Caietul cu poezii – „Cuvintele Toamnei”
Se stinge. Se stinge în tăcere. Își duce umbrele gândurilor tot mai lungi, tot mai subțiri, tot mai diluate, tot mai departe. Tot mai departe de un colț de retină pe care se proiectau ferestre deschise, cu dantele fluturând peste cuvinte şoptite, cu bătăi tandre în uși zăvorâte ce dărâmau cărămidă cu cărămidă din zidul resemnării. Se stinge brăzdând aerul gesturilor pierdute, dezlipindu-se de şuviţe uscate, intersectând priviri întoarse spre interior, alunecând pe buze triste şi scurgându-se, scurgându-se în adâncuri.
Preludiu… „Crucea„… Copleşită de atâta emoţie a lăsat să îi cadă de pe umeri bucata de lemn pe care o tot căra. S-a lăsat purtată printre petale dansând şi simţindu-şi bucăţi de suflet vibrând sincron cu jocul de lumini al soarelui. Soarele îşi proiecta propria imagine în câmpul de flori, o imagine plină de gesturi, o imagine ce încetişor o învăluia.
“Ai venit! Sunt… trăiesc… o emoţie mare! Zâmbesc interior şi… valsez! Aş fi vrut să pot valsa deplin, iar acum că eşti aici… e adevărat?”… au sunat vorbele ei şi s-a lăsat învăluită într-un vals trandafiriu purtată de lumina soarelui prin câmpul cu flori. Prinsă în lumina soarelui a valsat tot câmpul de flori, de la un capăt la altul…
Intermezzo… continuare… Cu flori agățate de poalele rochiei, cu pale de vânt șoptindu-i picurat pe umerii atinși de o veche resemnare, cu buzele tremurate de emoție, cu ochii sclipind temători, și-a îmbrățișat starea de abandon, acolo, în mijlocul câmpului. O ultimă privire speriată aruncată spre colbul drumului.
Gândurile mi se întind tăcute ca nişte braţe răbdătoare ce caută să cuprindă secunde risipite, să smulgă din amprentele lor cuvintele captive, să le elibereze şi să le aducă înapoi în spaţiul gesturilor lente. Le apucă cu atingeri firave și tremurânde, ce au supravieţuit propriilor furtuni, le înmoaie în valuri aşezate pe glezne rătăcite, pe urme lăsate de scoici în tânguiri de ecouri. Le scutură de chemări și le zvântă silabă cu silabă până mi se nasc fraze nerostite pe propriile buze.
