Ciornă

Crăciunul Fridei

Zgomotul plutește lin în spațiul încărcat…

Read More
Ciornă

Dorinţa

Aerul vibrează în tonalități variate…

Read More
Ciornă

Despre ferestre și suflet

Continuare la “O spargere care…

Read More
Caietul cu poezii

Să vă ningă în casă!

“Să vă ningă în casă!”…

Read More

“It’s five o’clock
and I walk through the empty streets
thoughts fill my head
but then still
no one speaks to me
my mind takes me back
to…”, parcă inconștient îl fredonez pe Demis Roussos. Aerul rece al dimineții ateniene mă înfioară. Privesc la ceas, la dragul meu ceas. E ora 05:42 am. De câteva secunde am ieșit din Hotelul Epidavros. Atena încă doarme. E o dimineață de duminică în care oamenii normali își savurează ultimele cadre ale viselor. O ureche atentă simte un zumzet neclar al străzii. E ceva acolo, pe străzi, mărșăluind în tăcere. Cnemide nemetalice se mișcă singuratice spre un punct comun. Spre unul dintre punctele comune. Spre gura de metrou de la Piața Omonia… “… to my first Marathon”, s-au schimbat firesc versurile lui Demis. Simt aceeași încărcare și emoție ca în urmă cu doi ani, când am alergat în primul meu Maraton. Atunci eram singur, neverosimil de singur. Pașii mei păreau rătăcirea unui nebun scăpat pe alei. Al cărui singur gând este doar să își numere secundele sincronizate cu speriate bătăi de inimă. Acum nu mai sunt singur. Am lângă mine prieteni dragi. Deja aparțin unei lumi. Până și familia face eforturi să înțeleagă zbuciumul brațelor… O privire ruptă din vis și atrasă spre fereastră nu are cum să nu observe ființe ciudate ce se duc către un punct comun. Acolo se strâng ca în niște corpuri de armate. Ca niște falange. Sunt adevărate Falange ale Păcii.

Alerg. În ultimii ani am tot alergat. Am învățat să alerg. Iubesc să alerg. Iubesc starea de libertate pe care mi-o oferă timpul petrecut cu mine… alergând. Alergând am învățat să mă iubesc, pe mine, cel pe care îl certam când zăbovea mai mult cu privirea alunecată peste stropi de rouă. Îmi plac secundele numărate pe care mi le atârn de glezne în serile pustii pe aleile parcului. Jocul gândurilor ce se topește într-o sarabandă de emoții. Îmi place dialogul ce se naște în propriul meu trup. Mecanismul care se reglează topind kilometri sub pași. Aceeași pași care își regăsesc urmele, pe alei, umplute cu stropi de transpirație scurse de pe șuvițe. Pași care urmăresc geometria brațelor, căutând momentul când palmele se așază mulțumite zvâcnind la marginea genunchilor. Alerg. Iubesc să alerg.

 

Alerg. Alerg pe alei. Alerg printre rânduri. Alerg printre gesturi. Alerg printre amintiri. Alerg numai în curse desenate din bătăile inimii… Să vină Cursa 51!

 

La mulți ani, Alergătorule!

 

 

Articole asemănătoare:

 

 


Se strânge. Se strânge discret strivind aerul între falange și liniile ce desenează bătăi de inimă închipuite. Sunt încă scene ce vibrează în spațiul tot mai firav, neatente la aerul ce devine din ce în ce mai rarefiat. Parcă le văd cum se crispează sufocate, cu mișcările blocate în jumătăți de gesturi, cu tânguiri aproape adormite. Ca un carusel descentrat ce își aruncă propriile visuri, rănind mulțimea ce privește stupefiată la spectacolul dominoului uman. Mai sunt câteva ce se agață disperate în mișcarea implacabilă. Pleacă și se întorc, și iar pleacă, și iar se întorc. Sau e doar o iluzie, doar iluzia mea că încă îmi mai arde în căuș bătăi de inimă culese cândva.

Sunt singur în sufragerie. În jurul meu s-a făcut liniște. Măriuca doarme de ceva timp. M a plecat și ea la culcare. Am rămas în colțișorul meu preferat din cameră. Răsturnat în fotoliu, cu privirile tangente la cerul așezat spre atriul stâng, butonez relaxat la telefon. Baleiez între aplicațiile preferate, cu gândurile scrutând spre alte zări. Doar scârțâitul ușii mă mai scoate din zborul gândurilor, o mișcare scurtă ca de sistolă lipită între două oftaturi, un mic recul și apariția Fridei. Mai bântuie prin casă în căutări doar de ea știute, pentru ca apoi să mi se urce pe piept torcând și aruncând priviri furișe către ecranul telefonului. După câteva zeci de secunde de așteptare, mă părăsește ofensată și se duce să împingă vreo cutie de pe birou, sau să foșnească vreo pungă rămasă prin cameră. Televizorul curge în dialoguri la care mai ciulesc urechile din când în când. Apoi se stinge. E miezul nopții. L-am setat să se stingă la miezul nopții deși mă culc la acea oră extrem de rar. Intind invariabil mâna întru-un gest reflex spre telecomandă și repornesc televizorul. E ca un gest tipărit în mine, ca o mângâiere a Fridei, ca o împreunare a mâinilor pe frunte pentru domolirea gândurilor mele. E ora la care se desenează parabole din sufletul meu până spre marginea Pacificului, până în Olympia. Sau… și mai organic, se desenează nopți albe până în inima Olympiei.

Privesc la strada care pare uitată în această zonă a orașului. E miezul zilei și aerul zace încremenit de atâta nemișcare. Trotuarele pustii se privesc indiferente. Doar două, trei bucăți de hârtie se zbat neputincioase pe mijlocul drumului. Nu le ajută nimeni. Nici un bombeu de copil distrat, nici vântul cu toanele lui furioase, nici respirația cu tristeți de decembrie a naturii. Tălpile mi s-au oprit într-un echilibru nedorit pe marginea bordurii. Îmi alunecă aproape imperceptibil înainte și înapoi, jucându-se cu gândurile mele, scoțându-le din starea de contemplare. E ca un joc pe marginea căderii. A căderii asumate într-o lume plecată dincolo de simțuri.

Pe la începutul lunii septembrie am făcut cunoștință cu ATCA. ATCA este o organizație ce s-a implicat într-un efort generos de luptă împotriva autismului. În cele două centre ale organizației, 139 de copii diagnosticați cu tulburări comportamentale și din spectrul autist sunt ajutați, prin intermediul unei terapii numită ABA, să spargă barierele acestui sindrom și să își construiască un viitor cât mai aproape de normalitate. Am avut șansa să vizitez unul dintre aceste centre, să stau de vorbă cu terapeuți, să asist dintr-un colț al camerei la ședințele de terapie, să fiu martor al acestor lupte zilnice, lupte ce aduc un strop de speranță pentru familiile acestor copii. Am avut șansa să cunosc oameni extraordinari la ATCA, oameni fără de care această luptă cu autismul ar fi infinit mai grea și poate chiar lipsită de speranță. Dar ce legătură este între autism, carbohidrați și ATCA?

Am avut opt ani minunați împreună cu K. la Școala Gimnazială 195. Opt ani în care nu îmi aduc aminte de un singur moment în care să mă simt altfel decât mândru de ea. Opt ani în care ședințele cu părinții erau adevărate momente de savoare și relaxare pentru mine. Recunosc că în primii patru am avut un rol mai degrabă secundar, a contat foarte mult modul cum s-a lucrat în clasă și prezența foarte consistentă a mamei. Începând cu clasa a V-a am fost promovat, și am intrat pe un rol de titular, în special pe materiile “tehnice”, doar sunt inginerul din familie. Matematici, Fizică, un pic de Chimie, Istorie (cu ce plăcere dialogam amândoi despre epoci și personaje istorice), Geografie, proiecte la Civică și Tehnologie. La Română eram depășit, nu aveam ce să o învăț, dimpotrivă, îi ascultam uimit și emoționat eseurile scrise pentru teme sau concursuri școlare. La Gramatică M. și-a păstrat postul de titular, era principalul ei partener. Evident că toate acestea au fost posibile în primul rând datorită ei.

Translate »