Ca orice copil am bătut mingea de când mă știu. În primii ani de școală au început rivalitățile. Era clasicul bucureștean Steaua contra Dinamo. Armata contra Miliție. Totul se rezuma pe plan local. Și a venit spectaculoasa vară 1978. O vară ce a început în același timp cu Campionatul Mondial de Fotbal din Argentina. Era pentru prima oară când simțeam vibrația planetară a acestui fenomen. Eroii locali au fost înlocuiți pentru câteva săptămâni cu vedetele mondiale. Pe buzele noastre Dinu, Dudu Georgescu, Iordache, Marcel Răducanu, Sameș, Vigu fuseseră înlocuiți cu Rossi, Bettega, Platini, Rummenigge, Boniek, Rensenbrink, Zico, Passarella, Ardiles si marele erou al verii, uluitorul Kempes. Tribunele argentiniene dădeau impresia că se prăbușesc. 70.000 de suporteri făceau ca structura de beton a stadionului Estadio Monumental din Buenos Aires să tremure. Era un vacarm de nedescris. Milioane de confeti acopereau tribunele și gazonul de joc. Comentatorii se sufocau silabisind „Ar! Gen! Ti! Na!”, exact ca în cartea lui Ioan Chirilă. Iar universul se dilata la pronunția lui „El Matador”, cel care avea să fie golgheterul dar și cel mai bun fotbalist al Cupei Mondiale, nimeni altul decât atacantul argentinian Mario Alberto Kempes.
Îmi privesc palmele ciuruite de cuvinte căzătoare. Sunt șoapte scăpate în derivă și prinse tardiv în fiecare pumn. S-au amestecat printre linii și nu mai au niciun înțeles. Nu mai au nicio noimă.
Vară. Iulie. 2000. Se întunecase de câteva zeci de minute. Aerul curat de munte ne înviora simțurile. Mașina rula încet, parcă simțind că este o prezență nedorită în liniștea naturii din jur. Ieșisem din Rucăr și ne apropiam de destinația noastră. Mai puțin de un kilometru și ajungeam în Podu Dâmboviței. Evadasem pentru câteva zile din dogoarea Bucureștiului, pentru a ne bucura de aerul și frumusețea acestui loc. Deja simțeam murmurul titanilor din jur. Cu Făgăraș și Iezer-Păpușa mă cunoșteam, doar Piatra Craiului îmi era un neprețuit necunoscut. Vibrația dispare. Mașina oprise în fața unei vile. Scări înalte, parcă lungindu-se în joacă, aleargă spre ușă. Gazda ne întâmpină zâmbind. Apoi, cu o urmă de îngrijorare, se uită către partenera mea: „Fată, ai grijă să nu naști aici la mine!”. Erau ultimele săptămâni de maternitate. Barza făcea pregătirile finale ca să o aducă pe K în viața noastră.
În 2007, în calitate de părinte, am intrat în contact pentru prima dată cu post-decembristul vechi și „nou” sistem de învățământ românesc, și cu Școala Gimnazială 195. Școala…
Tună. Peretele are un ușor tremurat apoi se liniștește. Tună. Încă o dată. Și încă o dată. O salbă de tunete ce face ca aerul să încremenească. Vuietul izbește ici-colo sculptând grămăjoare de răni pe verticală. Apoi, cu note molcome, de parcă s-ar stinge într-o plutire de vinovăție, alunecă printre răni spintecând până la rădăcină. Și se întoarce într-o haotică și violentă traiectorie scrijelind semne ce curg în simboluri pierdute. Ploaia se năpustește în hohote măturând toate urmele, ca un căutător de emoții ce vrea să își ascundă neputința. Și sapă în răni gând după gând, adâncind amprentele amintirilor cu fiecare lacrimă recompusă pe colțul buzelor.
Nu le mai număr. Secundele. Nu le mai număr. Au rămas acolo, presărate în timp pe aleile mele. S-au oprit în mijlocul respirației neînțelegând unde le sunt pașii…
Cred că era prin 2008 când am cumpărat domeniul meu. Nu îmi era foarte clar ce vreau să fac cu el. Blogosfera era pe la începuturi, își consuma copilăria, iar eu habar nu aveam de ea. Postasem în trecutul apropiat câteva poezii pe un site cu așa ceva, erau încercări din adolescența târzie. Apoi s-a așternut liniștea pentru cinci ani. Pe la începutul anului 2013 am început să tatonez cu WordPress. Atunci lucrurile erau clare. Îmi doream un blog, unde să postez vechile și viitoarele jonglerii de cuvinte. Începusem să citesc articole din Blogosferă. Eram încântat de ceea ce descoperisem aici și de toată această comunitate uluitoare. Am studiat cât m-a lăsat răbdarea, apoi am decis. Gata! Scriu și voi publica primul meu post.
Era 31 martie spre 01 aprilie 2013. Miezul nopții trecuse. 01 aprilie suna a păcăleală, a eșec. Era un fel de „articolul din ziua de ieri”. Și atunci s-a născut pe 02 aprilie. Primele cuvinte s-au dus la „Despre„. Și prima poezie s-a așezat aici cu multă, multă reținere. Un ghimpe de îndoială îmi zgâria sufletul. Oare ce vor crede oamenii despre asta? Ce-i și cu adolescentul ăsta întârziat?
Astăzi nu mă mai ignor. Nu pot să mai trec pe lângă mine fără să îmi vorbesc. Fără să mă privesc în ochi. Nu pot să mai fiu…
Aerul miroase a ploaie. A ploaie grăbită să smulgă nori ce nu vor să se dezlipească de cer. Stau acolo impenetrabili de atâtea uitate bătăi de inimă. S-a pierdut șirul cuvintelor ce încerca să străpungă până la cer. Privirile au uitat de mult, au uitat culoarea și licărul infinitului. Sunt ațintite sub greutatea pașilor ce rătăcesc același drum. Un drum irosit cu marginile mușcând din gleznele deja însângerate. Cu tălpile sufocate de țărână săpând galerii până la dizolvarea falangelor. Cu urme stupide ce nu duc nicăieri. Doar într-o fundătură de gesturi uscate. Doar într-o fundătură fără umbre.
Palma e deschisă adânc vibrându-și liniile ca pe niște descântece. Cu degetele distante, urându-se între ele, se zbate căutând adieri ce imită dans de gesturi uitate. Se lipește…
Dragi cititori, de data aceasta nu vă voi povesti despre matematică sau despre sistemul de învățământ, de data aceasta voi face. Și iată, fac parte din echipa de organizare a celei de a doua ediții a taberei Girl UP!, despre care vă vom povesti în cele ce urmează. Dacă ești elevă și ai între 16 și 19 ani, te invităm să aplici până la finalul lunii iulie.
Am vorbit de nenumărate ori despre bursa de studiu FLEX (Future Leaders Exchange Program), datorită căreia am avut șansa să studiez anul școlar anterior în America. La întoarcere…
