RSS
 

Singurătatea alergătorului – Maratonul Meu!

16 Oct

Citit de 1682ori!

Zilele s-au scurs într-o lentoare ce macină şi amplifică emoţiile. Simt emoţiile cum mă cuprind cu fiecare oră scursă. Aş vrea să nu le bag în seamă, dar sunt emoţiile mele, doar ale mele, şi le trăiesc într-o singurătate deplină, într-o singurătate ce îmi este alături. Ne cunoaştem de mult, ne acceptăm de atâta timp, ne împletim momentele dar uneori ne doare, mă doare atâta linişte brăzdată de emoţii. La marginea nopţii mi le încalţ şi mi le duc să le scurg prin şuviţe, sorbindu-le cu buze uscate de efort. Le strâng în mine captive, le suflu prin respiraţii dar mi se întorc în bătăile inimii. Şi le simt acolo ca pe un intrus ce vrea să deregleze tot mecanismul. Un pas aşezat aproape firesc, un gând dureros ce sfredeleşte târziu sub licăriri de stele, cu reflexe dorite într-o toamnă deja coaptă.

blog7Au fost șapte apoi s-au topit ca transpirația pe manșeta albă ce îmi mângâie fruntea. Picătură cu picătură, amestecate cu secunde stoarse de emoție, s-au strâns unele în altele până s-au contopit în scurgeri de ore târzii în noapte, în noaptea de dinainte când, gândurile refăceau pași, bucle, urmăreau cadența brațelor și măsurau secundele. O noapte în care pe pereți se jucau umbre rătăcite ce nu își mai găsiseră drumul spre dimineți trasate pe linii de start.

“Mă duc să îmi iau locul pe culoarul de start alocat” îi spun lui Aron. Apoi ne dăm mâna și încep slalomul prin mulțimea de concurenți. Neavând ca experiență o cursă de Maraton, sunt plasat în spate. Am în fața mea peste mia de concurenți. De la momentul startului mi-au trebuit cinci minute până am ajuns să trec linia de start. Eram umăr lângă umăr, ca la orele aglomerate prin Pasajul Metroului dintre Unirii 1 și Unirii 2.

Aștept nerăbdător startul. Mă mișc ușor de pe un picior pe celălalt ca într-un joc de glezne uitat pe asfaltul culoarului. Pumnii mi se strâng, pentru ca apoi să mi se deschidă lăsând degetele de la mâini într-un evantai ce strânge toată energia din gânduri. În palme am urme de îngeri aşezaţi între linii ce mi s-au strâns dornici să mă poarte dincolo, peste toate secundele numărate vreodată. Din neguri zidite într-un colţ uitat de suflet mi-am scos 42 de demoni încătuşaţi, demoni pe care i-am înhămat la ambele mele glezne, punându-i să-mi exorcizeze secundele şi să-mi îmblânzească kilometru cu kilometru.

8366. Îmi privesc numărul de concurs, e acolo, pe tricou, fixat. Privesc către pantoful stâng. Pe şiret am prins chip-ul, e bine ancorat, el îmi va valida paşii în acest zbor spre limite ale singurătăţii. E ora 9.30, e ora când îngerii încep să cânte. E ora când cronometrul sparge emoţii şi numără mii de rămăşiţe, rămăşiţe de paşi pregătiţi să se lipească unul după altul până când vor atinge cerul. Un fluviu uman se pune în mişcare ducându-şi valuri de gânduri spre orizonturi ce proiectează linii finale ca pe nişte tărâmuri ale făgăduinţei. E un dor acolo… la capăt, la capăt de simţuri, la un pas de limite, acolo unde vrei să te regăseşti, cu tine cel rătăcit, cu cel din mine ce încă pipăie prin întuneric încercând să-şi regăsească cuvinte pierdute sau nenăscute, secunde scurse printr-un orificiu amnezic, fără să-şi cunoască memoria gesturilor trăite.

Şi tălpile mele încep să topească kilometri. Am plecat într-un ritm lent ţinând cont de aglomeraţia de energii de la start, apoi am mărit ritmul, când paşii şi-au creat spaţiu şi secundele au început să se răsfire. Un pic alert, un pic agitat, doar un pic pentru recuperarea stării de siguranţă, apoi constanţă, ritm, respiraţie, bătăi de braţe şi inimă pulsând bucurie. Trăiesc bucuria momentului, bucuria prezenţei aici. Sunt aici! Aici! Sunt în inima Maratonului şi alerg ca într-un vis ce îmi aştepta paşii. Faţa îmi este plină de emoţie, pieptul tresaltă. Savurez această stare de vis în mişcare, gust din ea. După aceste momente de euforie dau adunarea. Toată lumea la efort. Fiecare bucăţică din mine îşi reia locul stabilit în mecanism şi ne punem pe muncă.

În ultimele două săptămâni fetele mele au fost bolnave, clasica viroză de început de an şcolar, de intrare în colectivitate. Întâi Maria, ea este poarta de intrare în familie, apoi K. Cu cinci zile în urmă m-am trezit cu gâtul iritat, o uşoară tuse, durere în piept, o stare de slăbiciune. Am crezut că s-a dărâmat pământul pe mine. Plămânii mei! Mă şi vedeam bolnav, cu capacitatea de efort scăzută. Prin faţa ochilor mi se derula cuvântul “abandon”. Nu se poate! E Maratonul meu, al meu, am muncit atâta, am alergat atâta. Toate acele seri când la ora 22.00 ieşeam în parc, indiferent de vreme, indiferent de starea de oboseală, indiferent de stresul acumulat, indiferent dacă mâncasem normal sau nu. Eram acolo prezent şi îmi făceam turele stabilite întorcându-mă acasă spre miezul nopţii. Pentru ca a doua zi să o iau de la capăt. Nu mi se poate întâmpla acest ghinion! Nu mie!

Sunt aici, sunt în miezul lui, al Maratonului. Alerg în propriul meu vis. Alerg în propriul meu Maraton. În jurul meu foarte mulţi alergători. Suntem ca într-un tablou, fiecare cu planul lui. Îmi populez singur, doar cu mine, sunt doar eu, propriul meu tablou. E o cursă solitară, e o cursă în singurătate!

Primii kilometri cad frumos, uşor, în euforia startului. Îmi permit luxul să nu mă hidratez după primii 5km parcurşi, sunt obişnuit de altfel cu asemenea excese, ceea ce nu este foarte bine. Simt că am greşit, poate fi decisivă orice decizie bună sau rea. Alerg spre kilometrul 10 pentru hidratare. Un izotonic, o bucăţică de banană şi continui alergarea. Trec pe lângă panoul care marchează kilometrul 11 fără să îl observ. E punctul care mă apropie de o oră de alergare. Ajung la kilometrul 12, alerg de o oră şi 3 minute. Un ritm bun. În următoarea oră voi pierde un pic din viteză

Kilometrul 17. Se trece prin punctul de start şi se ocoleşte din nou Casa Poporului, prin partea stângă pe Calea 13 Septembrie. Urmează urcuşul, momentul cel mai neplăcut de până acum. Devine mai mult decât un moment neplăcut, este un prim moment critic, când încep să simt oboseală în picioare. Când o uşoară teamă începe să se înfiripe în creierul meu.  E greu! Mi-e greu, şi îmi este teamă că nu pot duce cursa până la capăt. Îmi aduc aminte că am alergat în IOR 32km, trebuie să pot, măcar atât, să duc cei 32km si apoi mai văd ce fac. Nu am voie să nu pot duce măcar 32km. Urcuşul ăsta, urcuşul ăsta mă doboară! Am auzit atâtea despre “Zid”! Oare acest urcuş de la km18 mă izbeşte de Zid, de Zidul meu? Se spune că întâlneşti Zidul pe la km37, nu acum, nu aşa devreme. Trag de mine, am senzaţia că înot împotriva curentului. Ajung la km20, la punctul de hidratare de pe Panduri, la Dr. Rainer.  Mă hidratez. Parcă mă simt un pic mai bine. Ajung la km21. Mă uit la cronometru, alerg de 1h56′. În 30 de secunde ating distanţa unui Semimaraton. E bine, sunt în grafic. Încă 4 kilometri de alergare şi, până la km25 reuşesc să depăşesc starea ce încerca să mă cuprindă. Revine încrederea, simt un val de prospeţime coborându-mi în picioare.

Kilometrul 32. Sunt pe aleea de intrare spre National Arena. Am depăşit borna km32. Alerg de 3h04′. Stau neaşteptat de bine, şi fizic, şi psihic. Acum 3 săptămâni am scos în IOR 3h19′ pe 32km. Sunt cu 15 minute sub timpul de atunci. Ştiu că până aici mi-am testat limitele, că până aici am păşit pe teren cunoscut. De acum încolo sunt în necunoscut, luptând cu limitele mele. Oare cum va reacţiona corpul meu? M-am gândit de multe ori la acest moment, la km35, la km37. Există întotdeauna o teamă ce te pândeşte, trebuie doar să încerci să îi schimbi reacţia. Am atins acest moment şi nu mai simt niciun fel de teamă. Nu mai simt teamă în mine, doar încredere, multă încredere. Mai am 10 kilometri, par mulţi dar încerc să îi strâng între palmele mele. Sunt un pic peste 3 ture de IOR, doar 3 ture. Îmi sunt atât de cunoscute, de familiare, de dragi, aceste 3 ture de IOR. Cum aş putea să nu le fac! Nu contează că am deja 32km în picioare. Important este că mai am doar 3 ture de IOR, pe care le cunosc atât de bine! Zâmbesc, e un zâmbet obosit dar plin de încredere. Hai, hai să ne gândim la km35. Cum o fi acolo. Sunt tarabele cu izotonice, cu portocale, cu sticle de apă.

Kilometrul 40. Sunt la Pod, la Eroilor. Sunt la km40. Alerg de 4 ore, sunt în picioare, cu fiecare fibră din mine luptându-se. Mai am atât de puţin. 2km şi 195m. Mă hidratez. Beau un pahar de izotonic. Deschid o sticlă de apă şi beau, cu înghiţituri mici, cu paşi lenţi. Merg. Ce bine mă simt. Mă bucur de aceşti paşi mergând, de această pauză în alergare. Îmi ofer cadou aceste zeci de secunde când merg, merg şi beau apă, şi mă gândesc cu un soi de voluptate că mai am atât de puţin, doar 2km şi îmi ating un vis, un vis pe care l-am survolat cu atâta ardoare în aceşti doi ani. Arunc sticla de apă pe marginea drumului. Odată cu sticla de apă, îmi arunc, crăpaţi de efort, ultimii trei demoni rămaşi lipiţi pe gleznele mele. Secundele îmi ţipă nerăbdătoare. Hai, dă-i drumul la alergare! Zâmbesc şi îmi pregătesc paşii pentru ultima bucată din Maraton. Nu mă grăbesc, vreau să simt din plin, să savurez aceste ultime minute. Mă uit la concurenţii care trec pe lângă mine. Privesc la susţinătorii de pe margine. În mâinile lor sunt mici pancarte cu mesaje încurajatoare. Hei, gata cu contemplarea. Hai să închidem cursa. Alerg, alerg din nou, alerg cu mine, alerg pentru mine, alerg pentru bucuria din mine.

Mai am 200m. Încă puţin. Cineva mă strigă, sau mi se pare. Întorc capul către dreapta şi o recunosc cu greu sub casca de ciclist pe Elena, colega mea de la Royal. Îi zâmbesc. E aşa bine să te încurajeze cineva de pe margine. Încă 100m, încă 100m şi termin Maratonul. Nu îmi vine să cred. Mă uit din reflex, spre stânga, spre dreapta. Mă uit dar nu văd chipuri, doar nişte contururi vagi, sunete. Apoi linia de finiş. Mi-am închipuit de atâtea ori această scenă, când trec linia de finiş, mi-am închipuit cu emoţie. Acum trăiesc acest moment, acest moment unic. Deschid braţele pregătite a zbor şi ridic ochii către cer. Plutesc! E momentul meu de imponderabilitate! E zborul meu!

Predau chip-ul, primesc medalia pentru terminarea Maratonului. Schimb câteva cuvinte cu Elena şi cu soţul ei. Respiraţia îmi este obosită de tot acest efort şi de emoţia visului împlinit. Cuvintele îmi ies şuierate iar buzele păstrează starea de uimire. Oprisem cronometrul meu la 4h13’27”, după opt secunde de stare de zbor. Timpul personal conform organizatorilor a fost de 4h13’19”. Speram să cobor sub 5h. Mă gândeam la un 4h45″, la un 4h50″, ceva pe aici. A fost incredibil! Şi aveam resurse să cobor sub 4h. Va fi o provocare pentru ediţiile următoare, în condiţiile în care se mai adună ceva ani în picioarele mele. Ani care la vârsta mea se contabilizează altfel, cum scria şi “prietenul” meu, Haruki Murakami.

A urmat o scurtă şedinţă de hidratare. Apoi priviri aruncate după Aron. Oare unde o fi Aron? Nevoia de a împărtăşi bucuria cu cineva apropiat. Mă trezesc cu Aron în spatele meu, cu o pancarta în mână: “Bravo, Unchiule!” Uf! Aşa de bătrân sunt? După vreo zece minute apare şi K. Mi-a făcut o supriză imensă. A coborât din turnul ei unde, s-a izolat, printre rândurile lui Eliade, Blaga, şi în fascinaţia pentru genomul uman. A venit şi m-a felicitat.

Ce va urma? Alergare, alergare, alergare! Am mişcarea în gene şi nu mă voi opri. O provocare va fi să cobor sub 4h, dar nu la anul. Anul viitor nu voi alerga în Maratonul de la Bucureşti. Anul viitor vreau să merg în Piatra Craiului. Spre ruşinea mea, de muntoman declarat şi pătimaş, nu am urcat niciodată în Piatra Craiului. Aşa că voi merge în Piatra Craiului, probabil în week-end-ul de dinaintea Maratonului din Bucureşti. Şi ce legătura are muntele cu alergarea? Are! La anul mi-am propus să particip la Maratonul Piatra Craiului. Ce poate fi mai frumos decât să împleteşti aceste două pasiuni? Muntele şi Alergarea! Să alergi pe poteci de munte, prin păduri, prin goluri alpine, pe sub creste, la un gest de nori, la o atingere de cer! 40 de kilometri de poteci, 8-10 ore de desfătare pe munte! O nebunie!

Era să uit! Încă o provocare: participarea în concursurile de Triatlon. Şi o promisiune făcută acum doi ani: la 70 de ani să alerg, umăr lângă umăr, un Maraton cu una dintre fetele mele! Hai că nu mai este aşa de mult până atunci!

La start
blog22 blog11
blog6
La final
La final

Articole asemănătoare:

 

 


5.00 avg. rating (99% score) - 5 votes
 
8 Comments

Posted in Ciornă

 

Tags: , , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. Oana

    16/10/2016 at 18:36

    Felicitări, Adrian! Ești extraordinar! În plus, deși știam deznodământul, am citit cu sufletul la gură fiecare frază. Nici nu știu la ce ești mai bun, la scris sau la alergat… De fapt, excelezi la ambele. 😊

     
    • Adrian

      16/10/2016 at 21:20

      Îţi mulţumesc mult, Oana! Cuvintele tale sunt prea frumoase. Sunt doar un amator, dar un amator care “excelează” în vise!

       
  2. Radu Thor

    16/10/2016 at 18:50

    E mare lucru să termini un maraton! Felicitări! Sunt sigur că ştii că la munte e altceva, din cauza aerului. Spor!

     
    • Adrian

      16/10/2016 at 21:22

      Da… şi sunt mândru de această reuşită. Mulţumesc mult, Radu! Ştiu muntele, cunosc muntele, şi plămânii mei iubesc muntele! 🙂

       
  3. Lili

    17/10/2016 at 08:19

    In primul rand FELICITARI!

    Pana sa citesc acest material nu am inteles emotia acestui maraton pentru tine.

    Nu stiu daca maratonul are un site dar nu cred ca cineva poate sa descrie mai frumos si mai complet un maraton ( atat emotional cat si fizic ) asa ca iti propun sa contactezi organizatorii si sa le trimiti materialul pentru ca, dupa mine, este cea mai frumoasa forma de reclama a unui maraton.

    Felicitari si pentru obiectivul pe termen mediu precum si pentru cel pe termen lung.

    Poate ca emotional iti face mai bine ca in timpul maratonului sa te simti singur, dar cel putin de acum inainte, sa stii ca sunt si altii langa tine ( chiar daca dupa ce se termina cursa ).

    Ma faci sa ma simt onorata ca suntem prieteni de atat de mult timp si in acelasi timp sa imi fie rusine ca nu pot nici macar sa ma gandesc la ceea ce faci dar sa mai si particip chiar si la intrecerile pentru incepatori.

     
    • Adrian

      17/10/2016 at 13:23

      M-ai atins în suflet cu toate cuvintele tale atât de frumoase, Lili!
      Așa este, unui alergător îi stă bine cu singurătatea, să fie doar cu el, cu propriile gânduri, cu propriile aspirații, temeri.
      Poate că pe viitor îi vom atrage pe cei mici în această “joacă” atât de frumoasă! Pe băieții tăi, pe Maria, pe Bia… Iar ăștia mari (incoruptibili) la o berică, la terasă! 🙂

       
  4. Roxana Dumitrache

    17/10/2016 at 10:23

    Felicitari, Adrian! Maratonul este o provocare adevarata. Sa alergi intrecandu-te in primul rand cu tine, cu teama ta de esec si totusi sa continui, este cu adevarat o dovada de curaj. Iti urez sa-ti realizezi tot ce ti-ai propus!

     
    • Adrian

      17/10/2016 at 13:17

      Mulțumesc frumos, Roxana! Aștept cu nerăbdare 2017!

       
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: