Au trecut deja opt ani. Retrăim cu emoții la fel de intense, dar în culori diferite. Căci sunt atât de diferite! Retrăim emoțiile examenului de capacitate. Și în așteptări de rezultate, stresul fierbe în curgerea zilelor născute de o vară fierbinte. Atât de fierbinte încât trebuie să o răcorim evadând pe poteci de munte. E un obicei drag de pe vremea când K. își testa gleznele pe cărările Făgărașului. Iar Maria, o mogâldeață, în timp ce ne studia cum pregătim rucsacurile, mă întreba dulce: „Tati, pe mine când mă iei pe munte?” Au trecut anii și e rândul Mariei să mă secondeze în drumețiile prin frumoșii noștri Carpați. „Maria, e gata rucsacul? Ne așteaptă o zi prin Munții Ciucaș”
Mergem în șir indian. Ne întindem pe un fir de vreo 40 de metri. Șirul este format din șapte exemplare de rasă, pur sânge, foarte frumoase, dresate. Mergem în tăcere, sunt primii pași. De abia am ieșit din manej și am pornit pe cărarea ce merge către sud-est, către Valea Cernei. Emoția este atât de mare, atât de vie, încât parcurgem primele sute de pași într-o tăcere totală. Mă bucur de acest moment ca un copil. De fapt, sunt un copil în aceste clipe. Mă simt ca într-o patrulă prin preerie, o patrulă de cercetași ce încearcă să ducă un mesaj la cel mai apropiat fort. Mergem în șir indian, într-o tăcere deplină, strunind caii să pășească pe aceleași urme, pentru a putea deruta iscoadele vreunui trib de indieni răzvrătit.
E dimineață, soarele s-a ridicat dezmierdând coroane de stejari. Umbra dublează personajele ce urcă poteca stingheră prin poieni de stepă. Ici colo mici stâncării ce obligă calul să așeze copita ca într-un dans. Cărarea ne duce prin porțiuni de rariște, pe lângă copaci ce ne ating invidioși cu ramurile lor. Șerpuiește prin vegetația bogată și încă verde, pentru ca surprinzător să dispară după frunziș de Cărpiniță. În spatele nostru se înșiră colină după colină. E o alternanță plăcută, cu peisaje încântătoare, ce îți menține o stare permanentă de bucurie.
Aerul vibrează în tonalități variate și pline de culoare. E un zumzet teribil în jur. Voci peste voci se ciocnesc, se întrepătrund, se duelează, se ridică împreună într-o spirală emoțională. Mă simt prins ca într-un clește. Ceva mă presează cu atingeri constante în umărul stâng. Un genunchi tremurat mă atinge dinspre dreapta, iar pe călcâi îmi joacă un pas plecat prea devreme, ca într-un dans febril. Ridic privirea de la călcâiul agresat și privesc după umăr. În dreapta mea văd câteva persoane. Mă întorc către stânga, alte câteva persoane. Le privesc chipurile, îmi sunt total necunoscute. Încerc să mă dezmeticesc, fac eforturi să îmi dau seama ce se întâmplă. Oare unde mă aflu? Cine sunt toate aceste persoane?
Zilele s-au scurs într-o lentoare ce macină şi amplifică emoţiile. Simt emoţiile cum mă cuprind cu fiecare oră scursă. Aş vrea să nu le bag în seamă, dar sunt emoţiile mele, doar ale mele, şi le trăiesc într-o singurătate deplină, într-o singurătate ce îmi este alături. Ne cunoaştem de mult, ne acceptăm de atâta timp, ne împletim momentele dar uneori ne doare, mă doare atâta linişte brăzdată de emoţii. La marginea nopţii mi le încalţ şi mi le duc să le scurg prin şuviţe, sorbindu-le cu buze uscate de efort. Le strâng în mine captive, le suflu prin respiraţii dar mi se întorc în bătăile inimii. Şi le simt acolo ca pe un intrus ce vrea să deregleze tot mecanismul. Un pas aşezat aproape firesc, un gând dureros ce sfredeleşte târziu sub licăriri de stele, cu reflexe dorite într-o toamnă deja coaptă.
M-am băgat în sacul de dormit şi las oboseala să mă cuprindă pe de-a întregul. E o oboseală dulce ce îmi zgândăre senzaţiile trăite azi. În câteva minute retrăiesc parcursul de la Bâlea la Podragu. Încâlzirea făcută până în Şaua Capra, Lacul Capra, reîntâlnirea cu potecile Făgăraşului, satisfacţia traversării pasajului „La trei paşi de moarte”, creasta Făgăraşului, Creasta Dragonului, cum a denumit-o Adrian, Vf. Mircii, priviri aprinse aruncate către trapezul Viştea-Moldoveanu, Lacul Podu Giurgiului, Şaua Podragu şi coborârea la Cabană, cu oboseala cuibărită în umeri, cu degetele de la picioare zvâcnind revoltate, cu buzele uscate şi avide după un ceai cu lămâie şi cu paşi legănaţi căutând firul ierbii. Îmi zâmbesc somnoros caldelor imagini şi pleoapele se lasă ca un mecanism ce nu mai poate fi oprit.
Camera era albă în întregime. Iar ea stătea fix în mijloc şi rânjea la pereţii acoperiţi cu praf de cretă, paralizată. Iar ochii ei, de obicei atât de fermi, erau acum înceţoşaţi, de parcă orice dovadă a existenţei vie a Universului se pironise acolo să fermenteze. Fix în ochii ei iubitori de viaţă şi de acolo direct în inimă printr-un fir irezistibil.
Se apleacă zările marine cu mult prea depărtate orizonturi, înspre tăiş de iatagan, la fereastra camerei mele. De peste pervazul cald de lacrimi de soare, camera este pătrunsă în cascade de aur pur, aurind-o iarăşi şi iarăşi.
În colţuri, lipite de pereţi de sticlă topită, se apleacă teancuri de cărţi, adânci precum oceanul. Se sprijină unele de altele, ca nişte oameni peste care au trecut izvoare şi soluri de foc încă de la facerea lumii şi până la sfârşitul ultimului sfârşit. Cărţile sunt zăpada de pirită pură pe care am păşit o singură dată, înnegrind-o, topind-o, transfigurând-o. Le-am lăsat urme ca basoreliefuri.
Nu ştiu cum au trecut atâţia ani fără să reuşesc să bat cu piciorul Canionul Şapte Scări. Aproape de Bucureşti, acces uşor dinspre DN, prea aproape de lumea civilizată după cum spunea o bloggeriţă din Braşov, un drum până acolo tocmai bun pentru octogenari. Am fost de atâtea ori prin Bucegi şi Baiului, la doar doi paşi de Piatra Mare, fără să ajung să îl cunosc. Poate pentru că am privit întotdeauna Piatra Mare ca un tot şi am vrut să îl fac dintr-o singură lovitură, cu tot cu Şapte Scări, Cabană, Vârf şi Cascada Tamina. De fapt, Tamina este cea care mi-a atras atenţia prima dată.
Se mişca din ce în ce mai greu. Fiecare pas devenise un chin, era o umbră strivită de oboseală ce îşi muta forma într-o lentoare greu de imaginat. Ceilalţi se mişcau mult mai dezinvolţi, parcă erau într-o joacă. Erau cu câţiva paşi în faţa lui, glumeau, râdeau, cântau. Cum pot să se simtă aşa de bine? Şi el a venit aici pentru a se simţi bine, pentru a se bucura de aerul ăsta minunat. Şi ce are în schimb? Parcă a luat foc şi se mişcă în reluare. În general nu este dornic de astfel de experienţe, dar… de această dată s-a lăsat antrenat de colegii săi de birou.
Vineri seara primesc un telefon de la Vali: „Mergi la munte? Hai să le ducem pe astea mici la o cabană în Bucegi!„. Cum aud vorbindu-se de munte, imediat în creieraşul meu sinapsele încep să se încingă, şi se declanşează tot felul de reacţii chimice. Sunt reacţii chimice aidoma celor declanşate la auzul sau vederea cuiva drag. Mi-e drag muntele şi mă atrage „fără putinţă de scăpare”. „Sigur că mergem!„. Astfel, sâmbătă am dat o fugă pe la munte, aşa de încălzire. O tură scurtă, scurtă, de o zi. O plimbare relaxantă, de la Gura Diham până la Poiana Izvoarelor.
Poezia „Iubirea are nume”
