Au trecut deja opt ani. Retrăim cu emoții la fel de intense, dar în culori diferite. Căci sunt atât de diferite! Retrăim emoțiile examenului de capacitate. Și în așteptări de rezultate, stresul fierbe în curgerea zilelor născute de o vară fierbinte. Atât de fierbinte încât trebuie să o răcorim evadând pe poteci de munte. E un obicei drag de pe vremea când K. își testa gleznele pe cărările Făgărașului. Iar Maria, o mogâldeață, în timp ce ne studia cum pregătim rucsacurile, mă întreba dulce: „Tati, pe mine când mă iei pe munte?” Au trecut anii și e rândul Mariei să mă secondeze în drumețiile prin frumoșii noștri Carpați. „Maria, e gata rucsacul? Ne așteaptă o zi prin Munții Ciucaș”
Cred că era prin 2008 când am cumpărat domeniul meu. Nu îmi era foarte clar ce vreau să fac cu el. Blogosfera era pe la începuturi, își consuma…
Trei ani, o lună și nouă zile am fost absent din paginile blogului meu. Mult, foarte mult, ireal de mult. Un timp care poate însemna în primul rând uitarea. Scriam la una din aniversările blogului meu că ceea ce construiesc în paginile lui este cea mai pură formă de libertate. Dacă în epoca noastră se mai poate vorbi cu adevărat despre libertate, atunci pentru mine blogul este libertate. Au trecut trei ani de „sclavie” în care am fost sufocat de griji, de suferință, de furie, de neputință. Am trecut prin multe stări care mi-au făcut ca sclipirea din ochi să mi se ascundă speriată într-un colț de suflet și, acolo, înghesuindu-se, să facă loc în tot acest timp pentru bucuria de a scrie. Am vrut, am avut timide tentative de a reveni, dar nu am putut, era prea multă apăsare pe umerii mei. Am revenit pe blog cu câteva zile în urmă, încercând să mai jonglez, așa cum făceam în anii din urmă, cu propriile mele cuvinte. După cum mă eticheta draga de K., încercând să găsească o formulă prin care să nu mă simt jignit: „tu ești un jongleur de cuvinte…”. Da, îmi place cum sună orice ar însemna el, așa refugiat din franceză, sunt doar un jongleur de cuvinte.
Aerul miroase a ploaie. A ploaie grăbită să smulgă nori ce nu vor să se dezlipească de cer. Stau acolo impenetrabili de atâtea uitate bătăi de inimă. S-a…
Adrian, unde ești? Știi unde ești? Da, sunt într-un vis. Și număr, număr până la 14. Sunt 14 pași între ușa de la intrare și dulapul din baie. Sunt 14 pași în linie dreaptă. Este axul central, coloana vertebrală a propriului meu apartament. Sunt într-un vis și număr secunde. Și număr pași. Pornesc de langă ușa de la intrare. O eschivă ușoară pe lângă bicicleta eliptică, ce stă parcată pe hol, apoi o voltă spre stânga evitând la câțiva milimetri pantofarul. Și linia dreaptă se dechide. Tâșnesc pe culoarul central. Depășesc holul de la intrare, traversez sufrageria, survolez holul mic și pătrund, pătrund cât mai adânc în vis.
Dragi cititori, de data aceasta nu vă voi povesti despre matematică sau despre sistemul de învățământ, de data aceasta voi face. Și iată, fac parte din echipa de…
Încerc să mă așez cât mai confortabil în fotoliu. Trunchiul mi se mișcă înainte, înapoi, își caută în memorie poziția din care emoțiile copleșeau cuvintele. Spatele se îndreaptă, umerii se trag ca într-un fuleu când respirația simte că a pierdut din ritm. Degetele se întind crispate către cuvinte. Le caută textura îngropată inevitabil de curgerea timpului. Pipăie literă cu literă. Încercând să refacă înțelesurile de altă dată. Le pipăie toate asperitățile născute din prea lungi tăceri. Sunt muchii tăioase ce vor să rănească. Și vor să străpungă armura uitării. Mă dor, mă dor degetele ce nu mai reușesc să transmită emoția. Sau poate că ele nu au nicio vină. Poate că nu e nimeni de vină, doar culorile si-au pierdut din strălucire odată cu bătaia secundelor.
Psihologie, psihologie, psihologie. Strig de trei ori cuvântul ca pe o incantație. Îl rostesc doar pe vârful limbii pentru că mi-e frică să îl las să pătrundă mai…
Internetul este în acelaşi timp un incubator de descoperiri fascinante și de forme grave de incultură, asta o știe orice cititor. În primul rând este un instrument și, ca oricare altul, impactul său depinde în întregime de cel care îl folosește. Ce pot afirma eu, și oricare alt neinițiat în sistemul de învățământ american, este că această țară a devenit expertă în utilizarea eficientă a internetului în sistemul de învățământ. Este nimic mai puțin decât un apendice al lui. Și nu, nu spun nicidecum că asta e soluția pentru o școală perfectă însă adevărul este că internetul aduce câteva avantaje pe care poate că și noi le-am dori. Și da, este adevărat, unele dintre aceste avantaje de care vorbesc necesită schimbări drastice în sistemul din România, însă pentru altele nu e nevoie de nimic mai mult decât un link scris pe tablă, un minim de efort. Acest articol e ceva mai pedagogic decât celelalte, întrucât fiecare paragraf ascunde o invitație. Vă rog să o primiți cu brațele deschise.
Biologia era de departe cea mai iubită oră din program pentru toți elevii liceului meu american. Eram toți întâmpinați la intrare de către doamna profesoară care ne făcea…
„It’s five o’clock
and I walk through the empty streets
thoughts fill my head
but then still
no one speaks to me
my mind takes me back
to…”, parcă inconștient îl fredonez pe Demis Roussos. Aerul rece al dimineții ateniene mă înfioară. Privesc la ceas, la dragul meu ceas. E ora 05:42 am. De câteva secunde am ieșit din Hotelul Epidavros. Atena încă doarme. E o dimineață de duminică în care oamenii normali își savurează ultimele cadre ale viselor. O ureche atentă simte un zumzet neclar al străzii. E ceva acolo, pe străzi, mărșăluind în tăcere. Cnemide nemetalice se mișcă singuratice spre un punct comun. Spre unul dintre punctele comune. Spre gura de metrou de la Piața Omonia… „… to my first Marathon”, s-au schimbat firesc versurile lui Demis. Simt aceeași încărcare și emoție ca în urmă cu doi ani, când am alergat în primul meu Maraton. Atunci eram singur, neverosimil de singur. Pașii mei păreau rătăcirea unui nebun scăpat pe alei. Al cărui singur gând este doar să își numere secundele sincronizate cu speriate bătăi de inimă. Acum nu mai sunt singur. Am lângă mine prieteni dragi. Deja aparțin unei lumi. Până și familia face eforturi să înțeleagă zbuciumul brațelor… O privire ruptă din vis și atrasă spre fereastră nu are cum să nu observe ființe ciudate ce se duc către un punct comun. Acolo se strâng ca în niște corpuri de armate. Ca niște falange. Sunt adevărate Falange ale Păcii.
Aveam unsprezece ani când mă bucuram de primul Campionat Mondial de Fotbal văzut la TV. Tribunele argentiniene erau incredibile. Părea că un munte cufundat într-un cer acoperit de…
Alerg. În ultimii ani am tot alergat. Am învățat să alerg. Iubesc să alerg. Iubesc starea de libertate pe care mi-o oferă timpul petrecut cu mine… alergând. Alergând am învățat să mă iubesc, pe mine, cel pe care îl certam când zăbovea mai mult cu privirea alunecată peste stropi de rouă. Îmi plac secundele numărate pe care mi le atârn de glezne în serile pustii pe aleile parcului. Jocul gândurilor ce se topește într-o sarabandă de emoții. Îmi place dialogul ce se naște în propriul meu trup. Mecanismul care se reglează topind kilometri sub pași. Aceeași pași care își regăsesc urmele, pe alei, umplute cu stropi de transpirație scurse de pe șuvițe. Pași care urmăresc geometria brațelor, căutând momentul când palmele se așază mulțumite zvâcnind la marginea genunchilor. Alerg. Iubesc să alerg.
Alerg. Alerg pe alei. Alerg printre rânduri. Alerg printre gesturi. Alerg printre amintiri. Alerg numai în curse desenate din bătăile inimii… Să vină Cursa 51!
La mulți ani, Alergătorule!
Articole asemănătoare: