Răsăritul vine și pleacă într-un ritm de-a dreptul frustrant. Nopțile sunt din ce în ce mai grele și se zvârcolesc printre gânduri imponderabile. Îmi surprind privirile pierdute prin căi scăldate de stele. Sunt aceleași adânci căutări irosite, ca niște cuvinte sacrificate ce plutesc în spațiul golit de emoții. Tăcerea se mută de pe o parte pe alta strivind prin căldura trupului, apoi se scufundă într-un somn chinuit. Scormonesc prin unghere privind cum îmi tresar scântei de amintiri. E ca un joc periculos. Când nu știi până unde pot atinge, până unde pot cauteriza nebănuitele explozii sufletești.
Ultima echipă iese din circuit și coboară agale scările. Fiecare treaptă oscilează ca un pendul ținând în alertă genunchii cuprinși de un tremurat deranjant. Trupurile se mișcă sincron…
În 2007, în calitate de părinte, am intrat în contact pentru prima dată cu post-decembristul vechi și “nou” sistem de învățământ românesc, și cu Școala Gimnazială 195. Școala ne-a fost recomandată de către directoarea grădiniței particulare la care o dusesem pe fiica cea mare în cei doi ani premergători începerii clasei a I-a. Am ținut cont de recomandare și am înscris-o la Școala 195 fără să știm în acel moment ce sport național exista în sistem pentru găsirea unei școli mai bune și, mai ales, marea “vânătoare”, pentru accesul în primii patru (apoi cinci ani) la cele mai bune învățătoare din școlile respective.
Doar câțiva ani mai târziu am descoperit amploarea acestui fenomen. Liste de așteptare de zeci de nume, selecție permisă până la un anumit punct pe diferite criterii, clase umflate până la treizeci de copii și peste, vize de flotant fără număr. De ce s-a născut un astfel de fenomen? Din cauza faptului că părinții nu mai au încredere în sistemul de învățământ românesc. Un sistem învechit și falimentar. Și atunci, părinții nu fac decât să caute un atu prin care să compenseze găurile din sistem. Acest atu înseamnă o școala mai bine cotată, o învățătoare mai pregătită. Nu este de neglijat un început de școală sub îndrumarea unui cadru didactic pasionat și bine pregătit.
Într-un sistem de învățământ normal și performant (mă refer la școlile de stat) toți copiii beneficiază de șanse egale. Nu există diferențe de calitate, înzestrare, performanță între școlile din sistem. Mai mult decât atât, sunt sisteme în Occident unde profesorii sunt bonificați pentru calitatea muncii lor, dacă rezultatele propriilor elevi depășesc un anumit prag al performanței. Profesorii sunt foarte bine remunerați. Profesorii sunt respectați pentru că accesul în sistem se câștigă cu greu, după ani de studiu și după multe examene. Statutul lor nu este cu nimic mai prejos decât al unui medic sau al unui cercetător de prim rang. Nu vreți să știți pe ce poziție în statistici figurează profesia de “pedagog” în România. Jos, foarte jos. Aici mai multe informații despre cum se prezintă un sistem de învățământ performant.
După o introducere care era necesară, să trecem la topul căutat, top școli gimnaziale din București și sectorul 3. Un istoric al perioadei 2010 – 2018 găsiți aici. Pentru topul curent continuați să citiți acest articol.
Povestea a început în toamna anului 2002. Pe la începutul lunii septembrie am decis să mă “înscriu” la Royal. Startul era stabilit pentru data de 01 octombrie. Nu…
Nu le mai număr. Secundele. Nu le mai număr. Au rămas acolo, presărate în timp pe aleile mele. S-au oprit în mijlocul respirației neînțelegând unde le sunt pașii și de ce au dispărut. Le-am părăsit între două gânduri și s-au trezit singure, și captive, pe marginea urmelor uscate. Speriate, secundele s-au îngrămădit unele în altele prin șanțuri apuse, nefericite umbre amorfe căzute din tandem. Nu mai simt tâmplele zvâcnind. Nu mai aud murmurul șuvițelor fremătând în broboane de dor. Nu mai știu să se înșire sincron și să îngâne în cor cu bătăile inimii. Nu mai știu de ce sunt. Nu mai știu ce au fost.
Au trecut deja opt ani. Retrăim cu emoții la fel de intense, dar în culori diferite. Căci sunt atât de diferite! Retrăim emoțiile examenului de capacitate. Și în…
Astăzi nu mă mai ignor. Nu pot să mai trec pe lângă mine fără să îmi vorbesc. Fără să mă privesc în ochi. Nu pot să mai fiu asasinul cuvintelor înecate în propriile-mi tăceri. Am obosit să tot fug, să tot fug de mine. Am obosit să mă mint la nesfârșit. Să îmi țintuiesc gesturile în poziții frânte, agățându-mă de urma pașilor. Să mă prefac că nu este, că nu îl văd. Când el este acolo. Îl știu de mult, dintotdeauna. E parte din mine, din sufletul meu și nimic nu pare să îl poată destructura. Oricât aș privi peste el, niciun orizont nu îl poate smulge. Rămâne acolo deșertul din mine. Rămâne acolo deșertul meu.
După cum mă eticheta draga de K, încercând să găsească o formulă prin care să nu mă simt jignit, “tu ești un jongleur de cuvinte…”. Da, îmi place cum sună orice ar însemna el, așa refugiat din franceză, sunt doar un jongleur de cuvinte.
Palma e deschisă adânc vibrându-și liniile ca pe niște descântece. Cu degetele distante, urându-se între ele, se zbate căutând adieri ce imită dans de gesturi uitate. Se lipește de aer lăsându-se legănată într-un contur desenat deja. Cu umbre ce i se strecoară printre degete, se reconstruiește refugiu de gânduri la marginea șuvițelor. Sub apăsarea degetului mic pulsează resturi de secunde. Celelalte degete, ca niște cuvinte, nemângâiatele cuvinte, se încolonează cabrate într-o spirală șoptită spre un trecut prăbușit între două fraze ce își caută înțelesuri în pagini diferite.
Adrian, unde ești? Știi unde ești? Da, sunt într-un vis. Și număr, număr până la 14. Sunt 14 pași între ușa de la intrare și dulapul din baie.…
Am vorbit de nenumărate ori despre bursa de studiu FLEX (Future Leaders Exchange Program), datorită căreia am avut șansa să studiez anul școlar anterior în America. La întoarcere din lunga călătorie departe de casă, am întâlnit o nouă lume. Da, desigur, tot România noastră, tot acasă, însă o acasă transfigurată, pe care dintr-o dată o vedeam cu alți ochi și o receptam diferit prin toate organele de simț. Iar la acest nou acasă, contribuția supremă a avut-o familia căreia ne-am alăturat: familia FLEX. Iar o parte din această familie, din prima generație de bursieri plecată în Statele Unite, este Irina Novac. Iar pentru că acest număr al revistei este dedicat femeii (și bine face că este dedicat femeii), nu am putut rezista să nu vă aduc vorbele Irinei, pentru că pe ea acest subiect o arde cel mai tare..
Încerc să mă așez cât mai confortabil în fotoliu. Trunchiul mi se mișcă înainte, înapoi, își caută în memorie poziția din care emoțiile copleșeau cuvintele. Spatele se îndreaptă,…