Se strânge. Se strânge discret strivind aerul între falange și liniile ce desenează bătăi de inimă închipuite. Sunt încă scene ce vibrează în spațiul tot mai firav, neatente la aerul ce devine din ce în ce mai rarefiat. Parcă le văd cum se crispează sufocate, cu mișcările blocate în jumătăți de gesturi, cu tânguiri aproape adormite. Ca un carusel descentrat ce își aruncă propriile visuri, rănind mulțimea ce privește stupefiată la spectacolul dominoului uman. Mai sunt câteva ce se agață disperate în mișcarea implacabilă. Pleacă și se întorc, și iar pleacă, și iar se întorc. Sau e doar o iluzie, doar iluzia mea că încă îmi mai arde în căuș bătăi de inimă culese cândva.
“Când pleacă Karla?”… este întrebarea cea mai des auzită în ultimele luni. Este întrebarea care m-a bântuit și care mi-a rupt sufletul în două. O parte mustind de bucurie și de mândrie, cealaltă adunând tristeți cu fiecare semn de întrebare. De șapte zile această întrebare și-a devorat răspunsul, apoi s-a dizolvat în îmbrățișările noastre de rămas bun. M-a lăsat buimac în acea seară, cu gust de abandon pe buze, cu privirile căutând speriate spre o lume pustiită. Mi-am dus zvârcolirile peste noapte, luptându-mă cu tristețile din mine și așteptând lumina dimineții, să-mi pătrundă în suflet și să-mi readucă culoarea zilei de mâine. M-am trezit pe la 5.30 dimineața și instinctiv am luat telefonul. De câteva minute un sms mă aștepta. Era un mesaj de la ea. Un mesaj simplu și banal, un mesaj ce mi-a readus soarele în geam.
2014. Toamna se instalase peste natură de ceva timp. În acele zile trăiam o toamnă întunecată, ploioasă, friguroasă, o toamnă ce nu lăsa soarelui nicio șansă să îmi zâmbească. Se apropia sfârșitul lunii octombrie. Un octombrie ce debutase alergând prin visurile mele și își proiectase, în real, traseul pe bulevardele bucureștene. Trecuseră aproape trei săptămâni de la primul meu Semimaraton. O cursă în care am intrat nu doar cu gândul să o termin, ci o cursă în care m-am bătut cu secundele. Mi-am dorit să cobor sub 2 ore și nicio bucățică din mine nu m-a trădat. Emoția momentului se risipise ușor în scârțâit de frunze coapte. Pauza se terminase și trebuia să reîncep pregătirea pentru noul sezon, pentru primul meu Maraton. Primii pași pe aleile IOR-ului, alei atât de dragi, se împletesc cu o senzație nouă, un mic disconfort ce parcă pulsează la îmbrățișarea dintre piept și braț. Oare ce o fi? Pumnul drept izbește pieptul. Fruntea mi se ridică încercând să străpungă aerul tomnatic.
Zilele s-au scurs într-o lentoare ce macină şi amplifică emoţiile. Simt emoţiile cum mă cuprind cu fiecare oră scursă. Aş vrea să nu le bag în seamă, dar sunt emoţiile mele, doar ale mele, şi le trăiesc într-o singurătate deplină, într-o singurătate ce îmi este alături. Ne cunoaştem de mult, ne acceptăm de atâta timp, ne împletim momentele dar uneori ne doare, mă doare atâta linişte brăzdată de emoţii. La marginea nopţii mi le încalţ şi mi le duc să le scurg prin şuviţe, sorbindu-le cu buze uscate de efort. Le strâng în mine captive, le suflu prin respiraţii dar mi se întorc în bătăile inimii. Şi le simt acolo ca pe un intrus ce vrea să deregleze tot mecanismul. Un pas aşezat aproape firesc, un gând dureros ce sfredeleşte târziu sub licăriri de stele, cu reflexe dorite într-o toamnă deja coaptă.
Caietul cu poezii – “Primăvara Statuilor”
Caietul cu poezii – “Armistiţiu”
Caietul cu poezii – “Plouă”
Caietul cu poezii – “Autoportret în iarnă”
Caietul cu poezii – “Balanță”
Poezia “Atât de departe”
Dimineaţa mă striga cum strigă natura ciulinii. Iar eu zburam spre ea. Şi mi-a fost de ajuns cerul, să privesc cerul, ca să-mi dau seama că nici nu-mi trebuie mai mult.
N-am crezut că cerului îi stă mai bine cu o altă culoare în afară de albastru. A început cu un alb al nimicului, un alb al deznădăjduinţei. Dar apoi cineva a început să arunce culori. A apărut o dungă roşie, o pată galbenă. Poate chiar eu aruncam cu vise deşarte, care acum s-au pironit în cer să fermenteze şi nici măcar albul nu le mai poate estompa.
Poezia “Tablou cu maci”
Mi-au bătut în fereastra sufletului într-o zi de februarie, un februarie primăvăratic inundat de ghiocei şi de raze jucăuşe de soare, mi-au bătut timid, cu luciri de aduceri aminte şi cu atingeri ce se suprapuneau peste aceleaşi urme de dor. Mi-am dat la o parte vălul de tristeţi şi am privit uimit spre bucăţile strălucitoare ce aruncau raze calde în mine. Erau mii de bucăţele rătăcite, ce fuseseră purtate de vânturile reci ale iernii şi orbite de ceaţa ce domnise parcă veşnic.
Nisipul fierbinte îmi încingea tălpile şi îmi alerga energiile nerăbdătoare prin tot corpul. Păşeam întâi ca o felină, plutind netulburat peste plaja ademenitoare, pentru ca apoi să îmi scufund glezna în nisip, lăsându-l să mă dezmiardă. Mergeam cu ochii închişi respirând cu atâta nesaţ aerul încărcat de dor. Pieptul umflat de atâta emoţie, ducea până în adâncuri gustul de infinit ce mi se lipise pe buze.
Mă plimb abătut şi îngândurat pe alei iernatice, pe alei din sufletul meu. În alunecarea mea absentă ating cu umărul câte o amintire recentă şi de pe frunzele ei se scutură dureros clipe sufocate de atâta alb, un alb lipsit de substanţă, un alb nemilos. Sunt ţurţuri peste tot şi mă lovesc de ei cu fiecare mişcare, cu fiecare pas ce calcă pe urmele celor de odinioară. O zgârietură îmi brăzdează obrazul înfrigurat şi nu ştiu dacă m-am izbit de un ţurţur, sau dacă e degetul meu arătător. Sub tălpi îmi scârţâie gândurile părăsite şi mici explozii de revoltă mi se agaţă de picioare şi cer îndurare. Îmi simt trupul vibrând de revolte. Mă simt ca un câmp de luptă brăzdat de tranşee, un câmp sfârtecat de lupte fratricide. Sunt prizonier într-un conflict nechemat, nedorit şi orele izbucnirii conflagraţiei se apropie implacabile, o simt în zvâcnirile de sub propria-mi piele, o simt în incendiul din spatele retinei.
Poezia “Copacul”
Mirosul a fost cel care parcă m-a izbit în toate moliciunile sufleteşti. Era atât de puternic încât mă ameţea. Îmi pătrundea în corp prin toţi porii. Respiram tremurat ca un proaspăt salvat de la înec, apoi adânc, şi mai adânc, din ce în ce mai adânc. Simţeam că plămânii mei au devenit nişte saci fără fund, parcă sugeau tot aerul din jur. Mirosul mă invada, mă cucerea, îmi învelea toate celulele. Se întindea, curgea, plutea, pătrundea prin toată fiinţa mea.
Poezia “Tranşee de aşteptări”
Poezia “Un vis” a Kărluţei a obţinut Locul II (Premiul Mircea Sântimbreanu) la Festivalul de Literatură pentru copii şi tineret Cezar Petrescu, Ediţia a II-a 2013. Vă invit să citiţi poezia “Un vis” scrisă de Karla Manea.
Poate că un început de săptămâna cu o floare în gând şi cu o poezie în suflet ne face să fim mai buni, mai calzi, mai înţelepţi!!!
