Mai sunt 139 de ore până la startul Semimaratonului. E Semimaratonul lor, al celor 139 de copii de la ATCA, 139 de copii diagnosticați cu autism. Mai sunt 139 de ore pentru noi. Dar pentru ei? Pentru ei? Cum se măsoară timpul? Cine știe? Poate cineva să pătrundă în această stare a lor, să vadă unde se produce ruptura cu realitatea? Ne poate ajuta cineva? Ne uităm în jur și căutăm un ciot de speranță. Orice, orice care poate face ca lucrurile să se întoarcă, orice care poate face ca acești copii să fie redați înapoi părinților lor. O rază de soare, un gest, o îmbrățișare, o lacrimă scursă. Suntem atât de neajutorați! Poate de acolo, din lumea acea a lor, poate că ei strigă după ajutor. Ne privesc absenți, dar sufletul lor strigă, cheamă îmbrățișarea mamei pe care cu siguranță nu au uitat-o. Mai sunt 139 de ore pentru noi. Dar pentru părinții lor? Pentru părinții lor cum se scurge acest timp atât de nemilos?
Unu, doi, trei… pașii se înșiră ca niște bătăi de inimă așezându-se într-o buclă de așteptare la marginea pieptului… patruzeci și opt, patruzeci și nouă, cincizeci de zbateri ale brațelor în dezmierdări cu aerul într-un tango accelerat până la limita contopirii… nouăzeci și opt, nouăzeci și nouă, o sută de respirații prelinse în cuvinte de îmbărbătare pe buzele uscate de efort…. o sută treizeci și șapte, o sută treizeci și opt, o sută treizeci și nouă de minute smulse dintr-un cotidian indiferent și dăruite unor suflete inocente ce își poartă zâmbetele captive într-o altă lume.
2014. Toamna se instalase peste natură de ceva timp. În acele zile trăiam o toamnă întunecată, ploioasă, friguroasă, o toamnă ce nu lăsa soarelui nicio șansă să îmi zâmbească. Se apropia sfârșitul lunii octombrie. Un octombrie ce debutase alergând prin visurile mele și își proiectase, în real, traseul pe bulevardele bucureștene. Trecuseră aproape trei săptămâni de la primul meu Semimaraton. O cursă în care am intrat nu doar cu gândul să o termin, ci o cursă în care m-am bătut cu secundele. Mi-am dorit să cobor sub 2 ore și nicio bucățică din mine nu m-a trădat. Emoția momentului se risipise ușor în scârțâit de frunze coapte. Pauza se terminase și trebuia să reîncep pregătirea pentru noul sezon, pentru primul meu Maraton. Primii pași pe aleile IOR-ului, alei atât de dragi, se împletesc cu o senzație nouă, un mic disconfort ce parcă pulsează la îmbrățișarea dintre piept și braț. Oare ce o fi? Pumnul drept izbește pieptul. Fruntea mi se ridică încercând să străpungă aerul tomnatic.
Zilele s-au scurs într-o lentoare ce macină şi amplifică emoţiile. Simt emoţiile cum mă cuprind cu fiecare oră scursă. Aş vrea să nu le bag în seamă, dar sunt emoţiile mele, doar ale mele, şi le trăiesc într-o singurătate deplină, într-o singurătate ce îmi este alături. Ne cunoaştem de mult, ne acceptăm de atâta timp, ne împletim momentele dar uneori ne doare, mă doare atâta linişte brăzdată de emoţii. La marginea nopţii mi le încalţ şi mi le duc să le scurg prin şuviţe, sorbindu-le cu buze uscate de efort. Le strâng în mine captive, le suflu prin respiraţii dar mi se întorc în bătăile inimii. Şi le simt acolo ca pe un intrus ce vrea să deregleze tot mecanismul. Un pas aşezat aproape firesc, un gând dureros ce sfredeleşte târziu sub licăriri de stele, cu reflexe dorite într-o toamnă deja coaptă.
Mi-e sete, mi-e foarte sete. Oboseala mi s-a aşezat în tot corpul. E o stare ce m-a invadat cu fiecare secundă scursă. Simt oboseala ca pe o ceaţă care mă învăluie, mă acoperă, se înfăşoară în jurul meu strivindu-mi fiecare fâşie din trup. Inima îmi pompează cu aceeaşi constanţă ca un metronom. De multe ori în alergare îmi duc palma dreaptă şi o lipesc de piept ca un gest de tandreţe faţă de ea. Îi vorbesc, îi simt zbaterea, efortul la care o supun. Încerc să îmi închid orizontul, să îmi blochez gândurile doar pe zeci de secunde şi să le trag uşor spre mine. Să le aduc acasă, să le ţin în mine nedându-le posibilitatea să mă macine, să îmi macine rezervele de energie. Mi-e sete, mi-e o sete teribilă.
„Ce faci? Mă echipez. Unde te duci? Ies în parc la alergat. Pe vremea asta? Nu vezi că plouă? Nu contează, programul e program! Nu stai mai bine acasă, te uiţi la un film? Mâncăm alune, bem o bere? Nu. Cu cine alergi? Singur. Nu te plictiseşti? Nu. Cât ai de alergat în seara asta? 11 km, 11.3 km mai precis. E o cursă „comfortable” cum spune myasics, aplicaţia cu ajutorul căreia mi-am setat un program de antrenament. Vor fi câteva minute peste o oră. Brrr, câtă umezeală, ești sigur că ieși la alergat? Acum e parfum, să vezi cum era pe ploaie la 2-3 grade, sau cum era pe ger la -15 grade. Hai, nu mă mai ţine de vorbă, echiparea şi ne vedem la pod” Monolog. Duminică seara, ora 20.30. Mă uit pe aplicaţia de pe telefon. Sunt 13 grade şi plouă.
3 Mai 2015. Este ziua în care Planeta vibrează. Este ziua în care Planeta aleargă. Dacă te-ai opri câteva minute şi ai asculta cu atenţie, cu siguranţă ai auzi murmurul Planetei, un murmur intrat în rezonanţă cu peste 68.000 de suflete. O respiraţie uriaşă ce captează aerul şuierat din 68.751 de piepturi. Tot atâtea inimi bătând sincron de prin toate zonele Planetei şi aruncând în văzduh energii capabile să readucă la viaţă un pustiu ca Sahara. Armate de picioare mărşăluiesc neobosite în acelaşi moment, în acelaşi ritm, indiferent de longitudine sau de latitudine, indiferent dacă e zi sau dacă e noapte. Braţe hotărâte bat aerul ca nişte pistoane ducând înainte trupuri însemnate de fiecare kilometru consumat. Milioane, milioane de kilometri sunt înghiţiţi sub paşii alergătorilor, pentru a fi apoi topiţi şi amestecaţi cu gânduri şi bătăi de inimă într-un mojar al speranţei, mojar din care să se nască un balsam pentru rănile Planetei, un balsam pentru rănile din noi. Până de curând istoria s-a scris cu zeci de mii de soldaţi ce cucereau teritorii în numele unui „bine” obscur. Azi Planeta rezonează cu alţi zeci de mii de „soldaţi”. Sunt altfel de soldaţi, sunt soldaţi ce se luptă cu kilometri, soldaţi transformaţi în alergători porniţi să cucerească inimi şi hotărâţi să ajute la vindecarea Planetei. Sunt mândru că fac parte din rândurile acestei „armate” a Speranţei!
S-a scurs luna ianuarie. Mi s-au lipit de tălpi zilele ei îngheţate şi scurse, bucăţi de gânduri răzvrătite şi zburând nebune în jurul meu. S-au dus înghiţiţi în respiraţii o sută de kilometri din cei aproape o mie trei sute ce îmi numără secundele până la Maratonul din Octombrie. Am tras după mine un suflet îngheţat, un suflet renegat de gânduri, un suflet părăsit de amintiri, un suflet căzut parcă într-o eră glaciară fără sfârşit. Am tras după mine un suflet! Singur mi-am tras sufletul îngheţat pe aleile geruite ale parcului, ca într-o cursă spre Pol, o cursă spre Polul Deznădejdii. Am simţit sub tălpi polul, l-am atins, am ars bucăţi din el cu furia ce îmi înconjura căptuşeală sufletul îngheţat. Şi din căuşul palmelor mi-am otrăvit dorul cu izvorul născut prin topire. Mi-am tăiat bucăţi din suflet şi mi-am făcut un iglu în care am zăcut bolnav aşteptând o primăvară ce nu mai vine. Am aşezat iglul lângă Pol, la marginea izvorului ce căra spre necunoscut bucăţi de sloiuri din sufletul meu, bucăţi luminate strident de furia ce îmi ardea mocnit celelalte bucăţi din mine.
Deschid ochii din nou. A câta oară o fi? Privesc peste cap spre geam şi întunericul e la fel de prezent. Cât o fi ceasul? E o noapte lungă şi grea. Ieri am dormit la prânz vreo două ore, încercam să mai pun o cărămidă de odihnă peste „ritmul infernal” pe care l-am avut în ultimele luni. Seara am dat stingerea pe la 22.45 şi am reuşit să adorm destul de repede. După vreo două ore a început dialogul meu cu fereastra, cu întunericul de afară. Ce se întâmplă? Parcă sunt un adolescent în noaptea de dinaintea unui examen. Închid ochii, încerc să adorm. Îmi spun încontinuu că trebuie să dorm. Trebuie să fiu odihnit. Dimineaţă am un examen cu mine, cu fiecare bucăţică din mine. Dimineaţă alerg, alerg 21km, alerg în propriul meu SemiMaraton.
Şapte zile. Mai sunt doar şapte zile până la acest eveniment atât de aşteptat. Acum aproape un an, pe la jumătatea lunii octombrie, în timp ce scriam un articol pentru Superblog 2013, pentru prima dată se înfiripa în mintea mea dorinţa de a participa la un astfel de eveniment. În articolul scris visam emoţiile participării la un Maraton. Până la acel moment nu mă gândisem vreodată că aş putea încerca să alerg pe o astfel de distanţă, considerasem Maratonul ca o încercare intangibilă pentru mine. Emoţiile aşternute în rânduri m-au făcut să îmi doresc pentru prima dată această aventură şi am simţit că nu îmi este imposibil. Atunci mi-am promis că voi încerca, mi-am promis că mă voi pregăti pentru o astfel de cursa indiferent cât timp va fi nevoie.
