Uneori…
apusul mi se agață
de trup,
și îmi imobilizează
gesturile în îmbrățișări
ratate,
îmi răpește de pe buze
cuvintele nerostite,
topindu-le
într-un zâmbet stingher,
îmi rătăcește pașii
în numărători de secunde,
dureroase și nesfârșite,
până când privirile,
obosite,
se cuibăresc
printre gândurile
nescurse de dorințe.
Uneori…
apusul mi se agață
de trup,
și îmi sfâșie
visele în amintiri
de șters!
Iar răsăritul, cum e cu răsăritul? Să ne povestești…
🙂
Răsăritul se bucura dacă mai găsește amintiri salvate! 🙂 Mulțumesc frumos, Dana.