Viaţa dospeşte de moarte mult prea des. Însă au fost oameni a căror moarte a dospit de viaţă, ale căror cuvinte au rămas sculptate în piatră, în timp ce apa a scrijelit tot ce era în nisip. Dar un singur om mi-a scris cu litere în suflet şi m-a făcut să pricep că viaţa nu poate ajunge la saturaţie. Un om numit Vincent Van Gogh.
L-am întâlnit la muzeu, pierdută în valul hieratic de tablouri. Zâmbeam dulce, dar am văzut o parte din artist şi zâmbetul s-a risipit în lume. Uimirea trăită era inefabilă. În tabloul lui am văzut un sine cumva sentenţios, apăsat, rustic. Linii violente şi scurte. Zbuciumul tabloului s-a transmis în mine şi am simţit o nelinişte ce părea mai veche decât însăşi viaţa. Se zbuciuma tot universul cu mine şi singurul ce rămânea clar în plină obscuritate era Van Gogh, care parcă-mi spunea sardonic că am făcut o greşeală cutezând în sufletul lui. Trăsăturile feţei erau oglindite în trăsăturile tabloului: acelaşi apăsat strigăt către viaţă. Parcă picta tablourile nervos că în linii nu poate cuprinde mai mult. Van Gogh refuza să creadă că arta este incapabilă să cuprindă viaţa, să exprime, să transmită mai mult. Acesta mi-a fost primul sentiment de empatie, când am crezut că poate înţeleg portretul lui. N-aveam dreptate nici pe departe.
În timp am încercat a-l înţelege citindu-i biografia. Cred că există o legătură între toate faptele noastre. El nu s-a împotrivit niciuneia. Viaţa i-a fost sufletul şi arta: un zbucium de pian. Şi a avut o succesiune de două simple note care dansau împreună înlănţuite, agăţându-se de falangele raţiunii până la obsesie. Notele tulbură piscuri de vise până ajung ele singure raţiune. Ele cred că dansează până să moară şi nu ştiu că dansează ca să moară. Notele lui Van Gogh au fost natura şi arta.
Artistul pictează pentru că acesta este singurul mod prin care poate fi înţeles. Pentru mine, Van Gogh este cel mai bun pictor dintre toţi. Îmbinarea lui de culori, atât de dură şi de zbuciumată, este magnifică. A transformat durerea vieţii sale atât de urâtă într-o magnitudine a emoţiei extaziate.
Durerea este uşor de descris, dar să-ţi foloseşti solidar pasiunea şi durerea pentru a crea o frumuseţe rezultată din combinarea a două emoţii diametral opuse, nimeni nu a mai făcut asta şi nimeni nu o va mai face.
Şi e atâta măreţie în tablourile lui încât aud strigătul naturii!
Pentru mine, Vincent Van Gogh, acel om ce a cutreierat lumea destul cât să descopere minuni, nu este doar un mare artist, ci şi unul dintre cei mai minunaţi oameni care au trăit vreodată.
Mulţumesc, Loredana. Din păcate nu vrea să îmi dea şi alte texte să le public pe blog. Are multe alte texte atât de frumoase încât mă înfior când i le citesc. Nu reuşesc să o conving să mi le dea. Ce mi-a dat până acum sunt aşa un fel de “ia şi tu ceva să nu te superi!”
M-am infiorat citind! Ai un copil cu adevarat deosebit, Adrian!
Am vazut candva un film interesant, o biografie a marelui Van Gogh… Daca l-as putea regasi, sa il urmaresc prin ochi de adult…
10 Comments
Rămân fără cuvinte de fiecare dată când citesc ceea ce scrie Karla. O fetiţă deosebită!
Mulţumesc, Loredana. Din păcate nu vrea să îmi dea şi alte texte să le public pe blog. Are multe alte texte atât de frumoase încât mă înfior când i le citesc. Nu reuşesc să o conving să mi le dea. Ce mi-a dat până acum sunt aşa un fel de “ia şi tu ceva să nu te superi!”
Păi, ar trebui să-i spui mersi! Karlei…
Păi, uite că asta nu am să o fac! Sunt mândru de ea şi atât…
Oh! <3 Bine am zis când am zis că-i deosebită.
Pingback: As vrea sa incerc… |
M-am infiorat citind! Ai un copil cu adevarat deosebit, Adrian!
Am vazut candva un film interesant, o biografie a marelui Van Gogh… Daca l-as putea regasi, sa il urmaresc prin ochi de adult…
Mulţumim frumos, Vienela.
Karla este un copil talentat, dăruit cu o sensibilitate de artist. Felicitări Karlei și părinților ei 🙂
Mulţumim frumos.