Nu îşi schimbase poziţia de ceva vreme. Timpul se scurgea nebăgat în seamă în ciuda secundelor ce se lipeau de aerul respirat. Era aşezat într-un fotoliu, cu braţul stâng trecut peste abdomen ca într-un gest de durere, cu privirile dezmembrate şi fixate undeva într-un univers ştiut numai de el. Braţul drept sprijinit în cot se ducea ancoră spre faţă susţinând un chip imobil. Între degetul mare şi arătător buzele pulsau cuvinte neştiute. Gândurile fulgerau între confluenţe de priviri şi rămăşiţe de gesturi salvate undeva în spatele chipului.
Viaţa dospeşte de moarte mult prea des. Însă au fost oameni a căror moarte a dospit de viaţă, ale căror cuvinte au rămas sculptate în piatră, în timp ce apa a scrijelit tot ce era în nisip. Dar un singur om mi-a scris cu litere în suflet şi m-a făcut să pricep că viaţa nu poate ajunge la saturaţie. Un om numit Vincent Van Gogh.
