Nu există om să nu dispreţuiască timpul. Ne seacă de momente şi de viaţă. Aruncăm cu timp cum aruncă focul cu scântei. Şi vin alţii să îl prindă. Nu ne place timpul nostru, însă îl adulăm pe al celorlalţi.
Adunăm timp perpetuu. Îl culegem după ce s-a risipit în viaţă. Am promis că nu-l voi risipi. Nici nu-mi voi goli inima deodată, ca după ce se termină pur şi simplu să plec. Ne atârnăm de viitor ca de falange de nori.
Viaţa dospeşte de moarte mult prea des. Însă au fost oameni a căror moarte a dospit de viaţă, ale căror cuvinte au rămas sculptate în piatră, în timp ce apa a scrijelit tot ce era în nisip. Dar un singur om mi-a scris cu litere în suflet şi m-a făcut să pricep că viaţa nu poate ajunge la saturaţie. Un om numit Vincent Van Gogh.
Mă plouă pe aripi şi mi se rup. Iar din cer cad flori de cireş. Şi mă uit în sus… şi nu mai este nici soare, nici cer şi nici stele. Tot ce văd sunt mici fragmente din căderea lor. Iar aripile mele sunt sfâşiate şi căzute pe jos. Şi încerc să le apuc c-o unghie măcar şi mi se topesc în degete. Iar în urma lor rămâne o urmă de căldură. Şi aripile mele sunt flori de cireş. Pot doar să strig: “Ce iarnă? E primăvară!”. Dar deşi eu nu observ, cerul plânge. Iar noi ne cufundăm în lacrimile lui până la genunchi şi ne ştergem de ele cum ne ştergem de noroi. Dar există o vagă diferenţă, căci şi din cauza noastră tot cerul a făcut lacrimile, pe când noroiul l-am făcut noi.
Fiecare bătaie zvâcneşte într-un ritm egal şi sacadat. O umbră dispare şi reapare sincron cu pulsul resimţit, parcurgând un spaţiu izolat, un spaţiu închis. Bucăţi de umbră vor să evadeze, să rupă zăgazurile universului cunoscut şi să evite aceleaşi mişcări parcurse într-o infinitate constrânsă. Sunete însoţesc încercările nereuşite, fără să scape din ritm chinul impus. Sclipiri găuresc umbre şi se zbat înfiorate, apoi se sting neputincioase. Rămân doar senzaţii bănuite ce uşor, uşor, se întorc şi recompun umbrele inutile. Sunt doar nişte umbre chinuite de gânduri! Iar viaţa e plină de umbre!
Nu s-a sfârşit copilăria mea… Nu vreau s-o pierd. E prea importantă. De fapt, înseamnă mai mult chiar decât viaţa mea.
Mulţi au intrat într-o mare de singurătate din momentul în care au îmbrăţişat realitatea, secretul pieirii. De ce să caut realul? Îmi place lumea ficţiunii, mă umple cu toate speranţele de care am nevoie pentru a visa. Nu-mi imaginez câţi oameni nu mai visează, este prea crud ca să mă pot gândi. Mi-am creat o lume a fericirii, însă o pot pierde atât de uşor!
Poezia „Un vis” a Kărluţei a obţinut Locul II (Premiul Mircea Sântimbreanu) la Festivalul de Literatură pentru copii şi tineret Cezar Petrescu, Ediţia a II-a 2013. Vă invit să citiţi poezia „Un vis” scrisă de Karla Manea.
