Mă plouă pe aripi şi mi se rup. Iar din cer cad flori de cireş. Şi mă uit în sus… şi nu mai este nici soare, nici cer şi nici stele. Tot ce văd sunt mici fragmente din căderea lor. Iar aripile mele sunt sfâşiate şi căzute pe jos. Şi încerc să le apuc c-o unghie măcar şi mi se topesc în degete. Iar în urma lor rămâne o urmă de căldură. Şi aripile mele sunt flori de cireş. Pot doar să strig: “Ce iarnă? E primăvară!”. Dar deşi eu nu observ, cerul plânge. Iar noi ne cufundăm în lacrimile lui până la genunchi şi ne ştergem de ele cum ne ştergem de noroi. Dar există o vagă diferenţă, căci şi din cauza noastră tot cerul a făcut lacrimile, pe când noroiul l-am făcut noi.
Şi copacii sunt acoperiţi în flori de cireş. Şi poate chiar cerul a trimis florile să-i îmbrace cât sunt goi. Mă înspăimântă când văd că florile se strâng sub pasul meu, iar când îl ridic ele rămân fără pic de vlagă. Singurul favor pe care o viaţă îl poate face alteia e s-o zdrobească. Asta facem pe tot parcursul vieţii, ne zdrobim între noi şi ne acoperim cu măşti. Deasupra acestei măşti nu ne este permis să simţim. Restul e în umbră, restul e secret. Iar ce mască mai bună poate avea pământul decât însăşi culoarea purităţii. Ce mască mai abilă, mai potrivită, mai capabilă să se muleze pe forma iniţială?
Iarna e iarnă, iarna e mască. Şi florile ei ne îneacă. Oamenilor le place atât de mult iarna tocmai pentru că îi face să pară mai puri. Dar ea nu apare prea des pentru că noi o topim. Iarna transfigurează, acesta îi e singurul rol. Dar nimeni nu-i poate reproşa acest lucru tocmai pentru că o face atât de bine. Căci lumea pare mai albă. Cerul e alb, pământul e acoperit ca de-o plasă azurie. Iar copacii rămân absolut solitari în negura nopţii, pe pământuri străine. Copacii, care domină negura, sunt acum ei dominaţi de alb. Albul e culoare dominantă, cuprinzătoare, albul e culoarea decăderii. Iarna nu e frumoasă, dar e tot atât de strălucitoare ca soarele. Poate că în acest context, devine chiar ea soarele.
Şi în final, oricât m-aş strădui să privesc către un punct de reper, nu mai văd decât florile. Nu mai văd decât cum cad din cer, se lipesc de mulţime şi mor sub greutatea noastră. Numai noi oamenii, deţinem înlăuntrul nostru tot spiritul de care avem nevoie pentru a topi masca. Ne-o topim unii altora în timp, pe parcursul vieţii, iar când masca este distrusă vedem sub ea singurul adevăr, acela că viaţa noastră este ca a unei flori de nea: ne naştem ca un val ce se sparge în stânci, ca fulgii dintr-o rafală ce se topesc, totul pe parcursul a câtorva minute.
Pentru un moment mă uit în negura iernii şi reuşesc să văd lucrurile drept, exact aşa cum sunt. Iar albul se strânge într-o crăpătură şi tot ce mai văd sunt numai ochi albaştri.
2014 – Karla Manea – clasa a VIII-a
Ce a mai scris Kărluţa:
-
“Interviu cu un scriitor” de Karla Manea
-
Joacă în toamnă de Karla Manea
-
“Mantia copilăriei” de Karla Manea
-
“Toamna aurie” de Karla Manea
-
“Florile realităţii” de Karla Manea
-
Poezia “Un vis” – de Karla Manea
-
Poezia “Prezent” – de Karla Manea
-
Ghid pentru vrăjitori în devenire
-
Să fii liber
10 Comments
Frumos, sensibil…! Oare pe cine mosteneste? 🙂
Hm! Chiar nu ştiu ce să spun! 🙂 Mulţumesc, Dana.
Foarte frumos! Sunt de acord cu întrebarea Danei! 🙂
Mulţumim, Radu. Acelaşi răspuns… 🙂
Karla, ai talent! Continuă să scrii!!! 🙂
Mulţumim pentru încurajare, Word.
Excepţional! Bravo! 🙂
Îţi mulţumesc, Loredana.
La cei 38 de ani ai mei cred că aș putea lecții de scriere creativă de la Karla. 🙂
Îți mulțumesc mult pentru cuvintele frumoase. E o adolescentă specială!