RSS
 

Inimă de maratonist

16 Jun

Citit de 623ori!

2014. Toamna se instalase peste natură de ceva timp. În acele zile trăiam o toamnă întunecată, ploioasă, friguroasă, o toamnă ce nu lăsa soarelui nicio șansă să îmi zâmbească. Se apropia sfârșitul lunii octombrie. Un octombrie ce debutase alergând prin visurile mele și își proiectase, în real, traseul pe bulevardele bucureștene. Trecuseră aproape trei săptămâni de la primul meu Semimaraton. O cursă în care am intrat nu doar cu gândul să o termin, ci o cursă în care m-am bătut cu secundele. Mi-am dorit să cobor sub 2 ore și nicio bucățică din mine nu m-a trădat. Emoția momentului se risipise ușor în scârțâit de frunze coapte. Pauza se terminase și trebuia să reîncep pregătirea pentru noul sezon, pentru primul meu Maraton. Primii pași pe aleile IOR-ului, alei atât de dragi, se împletesc cu o senzație nouă, un mic disconfort ce parcă pulsează la îmbrățișarea dintre piept și braț. Oare ce o fi? Pumnul drept izbește pieptul. Fruntea mi se ridică încercând să străpungă aerul tomnatic.

Se intră în iarnă. Senzația vine și pleacă într-un ritm parcă aleator. Îmi este greu să stabilesc niște coordonate, deși îmi cunosc destul de bine trupul. Oboseală, stres, alergat, contre, ele îmi sunt prezențe constante. Nu am de unde să o apuc și să o decodific. Toate alternează cu starea de energie, de plutire. “EKG-ul a ieșit bine, nu sunt niciun fel de probleme. Dar… poate că ar fi bine să faceți și o Eco”, mă sfătuiește medicul cardiolog.

2015 se ține scai de mine cu accidentările. Degetele de la piciorul drept se revoltă prin noroaiele Cernicăi. După o forțare de două săptămâni cu cronicizare și o recidivă, urmează o pauză de aproape două luni. Apoi glezna dreaptă se lasă “mângâiată” la un meci disputat la Izvorani, când am predat o lecție de fotbal unor puști ce se pregăteau pentru admiterea la liceu. Iar pauză și programul pentru Maraton este aruncat în aer. În tot acest timp ea este prezentă în viața mea. E acolo, în colțul pieptului, pulsând spre exterior, spre marginea aleii, lăsându-și amprenta și pe încheietura umărului stâng.

2016. Încep pregătirea în forță. Sunt hotărât să îmi duc programul până la capăt. Antrenamentele se derulează pe aleile parcului. Distanțele cresc, se adună kilometri cu kilometri desenându-mi pașii în asfalt. Încep cu 5 km, apoi cu 8, 12, 16, 19, 22 și tot mai sus. Secundele se înmulțesc în ritmul respirațiilor. Sunt ferit de accidentări, sunt atent cu alimentația, un pic mai atent, îmi păstrez greutatea constantă indiferent de efort. O singură umbră de neliniște îmi suflă peste șuvițele transpirate. E senzația ce mi se așază într-un colț al inimii. Revine acolo constant. Sunt perioade lungi când uit de ea, apoi se întoarce. E ca un dor care nu mă lasă, care vrea să mă tragă de gesturi. Poate că ar trebui să fac acea Eco. Mai vedem la vară. Când mă voi apropia de pragul celor 30 de km.

E sfârșitul verii. Au rămas în urmă seri în care am desenat ore întregi, ore din pași, pe aleile parcului devenite aleile mele. 27 de km, 30, 33 cu multe stele strălucind în noapte. Orice urmă de teamă s-a scurs. Am reușit să duc pregătirea până la capăt și sunt convins că pot termina Maratonul. Doar un accident nefericit mă poate împiedica. Doar un accident, doar… o mică senzație, ce apare și dispare în ritmul ei, doar ea plutește peste gânduri. Renunț la Eco, nu mai este timp. Nimeni și nimic nu mă poate împiedica să alerg, să fiu prezent la startul Maratonului meu.

2017. Clasicul de pe 1 ianuarie, cei 5 km de deschidere ai noului sezon. Pașii mei au călcătura maratonistului. Au exuberanța și liniștea celor care și-au împlinit visul. Au trecut aproape trei luni de la acel moment. Îmi zâmbesc amintirile, retrăiesc zbuciumul, hotărârea cu care am trăit acele ore superbe și perioada de pregătire. Patru ore, 4 ore și 13 minute de izolare, de monolog, de efort, de luptă cu gândurile, cu demonii din mine, 4 ore de vis, de plutire printre respirații, de dans cu secundele. Patru ore de alergare, apoi priviri aruncate către finiș, detașarea cu care savuram ultimul pahar de apă, cu care priveam la ceilalți alergători și ultimii pași, pieptul zvâcnind de emoție, buzele murmurând a șoapte.

Termin cei 5 km din prima zi a anului privind spre viitor, spre Octombrie, spre munte, spre Maratonul Piatra Craiului. Dar anii impari îmi sunt gânduri rătăcite pe câmpuri înnecate de ceață. Și visul mi se împiedică, cu fiecare săptămână scursă mi se afundă în noianul de griji ce nu îmi mai dă pace. Evenimente după evenimente mă țin departe de mine. Întâi Maria și Bartonela, neașteptata boală a ghearelor de pisică. Apoi o scurtă durere în călcâiul stâng. Și altele… și altele… Și acea senzație în partea stângă a pieptului, o senzație care vine și pleacă după reguli știute doar de ea. Iar săptămânile se înșiră neputincioase, cu mine exilat de aleile mele cele dragi.

“Ai fost ieri la maraton?”, mă întreabă colegii. Le explic că Bucureștiul are Maraton doar în octombrie, și apoi eu vreau să merg în Piatra Craiului. Pe cine mai păcălesc? Anul acesta e deja compromis! Poate că e momentul potrivit pentru acea Eco. “De ce îți bate inima așa de tare? Pentru un sportiv ritmul trebuie să fie mai lent.”, îmi spune doctorița. Poate că inima mea este mai cântătoare, mă relaxez eu treptat sub șuieratul ei. A doua zi dimineață mă întorc în Policlinică cu rezultatele. Intru în cabinet și mă așez cuminte pe scaun. “V-am adus Eco. Știți… eu sunt alergătorul… cu maratonul.” Vocea mi se stinge lăsând în aer o undă de emoție. Doctorița îmi zâmbește. Sunt primul maratonist pe care îl cunoaște în carne și oase. Am citit undeva că sub 1% din populația globului aleargă și termină un maraton. Iar eu pe deasupra mai sunt și blogger, și tată de fete, două fete. Oare pe unde o fi coborât acum procentul?

“Aveți o inimă puternică, de sportiv, cu pereții subțiri…”, nu mai aud ce îmi spune mai departe doctorița. Doar sunetul inimii îmi bubuie în urechi. Vocea ei se oprește iar eu o privesc întrebător. “Da! Puteți să alergați în continuare. Mult succes!”

Cobor scările Policlinicii cu pași nerăbdători ce îmi transmit dor de alei. Îmi așez mâna dreaptă căuș pe piept și simt inima bătând ceva mai alert decât de obicei.

În piept îmi bate o inimă de maratonist…

Articole asemănătoare:

 

 


5.00 avg. rating (99% score) - 3 votes
 
4 Comments

Posted in Ciornă

 

Tags: , , , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. Atena

    17/06/2017 at 09:04

    O inimă mare și sensibilă 🙂

     
    • Adrian

      17/06/2017 at 13:28

      Nu e mare, dar e puternică! Și sensibilă! 🙂

       
  2. -X-

    22/06/2017 at 17:33

    Nu stiam ca sportivii au inimi cu pereti subtiri 😉

    Alergare placuta in continuare !

     
    • Adrian

      23/06/2017 at 11:12

      Mulțumesc frumos! 🙂

       
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: