RSS
 

Ielele

08 Feb

Citit de 4724ori!

Ascultam fascinat poveştile istorisite de unchiul meu vâlcean… În fiecare vară, împreună cu sora mea, ne petreceam câte două luni din vacanţă pe frumoasele meleaguri vâlcene. Undeva la graniţa dintre judeţele Vâlcea şi Olt, la 3-4 km de malul stâng al Oltului, într-o zonă deluroasă, există un sat cu un nume parcă predestinat pentru poveştile ce se scurg prin şanţurile uliţei şi se adună în gârla de la margine. Satul se numeste “Casa Veche”. E satul unde tradiţia trăieşte în fiecare casă, în fiecare scoarţă înfrumuseţată prin motivele sale vegetale, în fiecare broderie plină de simboluri şi motive brâncoveneşti, în milieurile ce ornează poliţe, şi în poveşti, mai ales în poveşti…

Poveştile prindeau viaţă în Casa Mica aflată în fundul curţii, apoi urcau prin curtea înclinată strângându-se în uliţă. Acolo se amestecau cu poveştile din celelalte case şi se scurgeau către gârla de la marginea satului. Strigoi, Brehne, Iele, Fata Padurii… toate erau personaje din uimitoarele povesti ce ne stârneau imaginaţia. Ielele erau personajele mele favorite. Mă fascinau poveştile cu frumoasele zâne înveşmântate în alb, cu părul despletit, ce dănţuiau şi cântau cât e noaptea de lungă la răspântii de drumuri.

Curiozitatea mi-a fost mai mare decât teama şi m-am hotărât să învăţ să cânt la fluier. Poveştile spuneau că Ielele răpesc cântăreţi şi lăutari renumiţi de prin sate, şi îi ţin prizonieri o vreme punându-i să le cânte. Timp de două săptămâni am exersat la fluier şi în afară de mici frânturi de melodie nu am reuşit să cânt nimic. Era clar că nu am nicio şansă să devin vreun cântăreţ renumit şi să nasc dorinţa Ielelor de a mă răpi. Şi cum nici vreun fecior frumos nu eram, îmi rămânea o singură metodă de a le cunoaşte pe aceste făpturi. Trebuia să obţin un fluier fermecat care mă va ajuta să cânt pe placul Ielelor. Treaba nu era simplă deloc. Tradiţia spunea că trebuia să astup găurile unui fluier cu ceară roşie, să îl umplu apoi cu lapte de capră, şi dezbrăcat să mă duc să îl îngrop la o răspântie. Cu ceara roşie şi cu laptele de capră era simplu, mai complicat era cu umblatul dezbrăcat prin sat. Ce ar fi spus babele dacă m-ar fi vazut? În plus, trebuia să îngrop fluierul cu mâinile legate la spate. M-am împăcat cu ideea că va trebui sa umblu de nebun în pielea goală prin sat, dar asta cu mâinile legate la spate nu am înţeles-o. Şi apoi nu vroiam să am martori la această experienţă.

Peste doua zile era lună plină şi găseam momentul ideal pentru îngroparea fluierului. Până atunci am aranjat fluierul şi m-am pregătit sufleteşte pentru ceea ce urma să trăiesc. Luna plină, satul cufundat în linişte, toată lumea adormită. M-am dezbrăcat, am luat o maia şi fluierul, o frânghie, am sărit geamul casei şi am luat-o la picior ca o nălucă pe uliţa satului, oprindu-mă la răspântia cu gârla. Am ales un colţ al răspântiei, am strâns mânerul uneltei între dinţi, am înfăşurat frânghia în jurul mâinilor, simulând o strânsoare la spate, m-am aşezat în genunchi şi cu greu am făcut o mică gropă în care am astupat fluierul. Apoi m-am întors în fugă acasă, cu sufletul îngheţat de frig şi de spaimă.

Fluierul fermecat trebuia dezgropat după trei săptămâni. În fiecare zi treceam pe la răspântie pentru a mă asigura că nimeni nu descoperise ascunzătoarea mea, sau mai bine zis groapa în care pusesem fluierul. Totul părea în regulă iar fluierul meu se pregătea pentru minunea aşteptată. După trei săptămâni grele, cumplite în aşteptare, am refăcut scenariul de prima dată. Noapte, linişte, maiaua, frânghia, eu în aceleaşi ipostaze. Doar luna plină lipsea. Am alergat înfrigurat pe uliţa satului până la răspântia cu gârla. A trebuit să îmi chinui ceva dantura ca să dezgrop fluierul. După câteva minute de săpături am reuşit să scot fluierul. Mi-am desfăcut mâinile de la spate, adică le-am adus în faţă, am luat fluierul în mâini, l-am dus la gură şi am început să cânt. Era incredibil! Nu îmi venea să cred. O muzică divină ieşea din fluierul meu. O muzică duioasă ce frângea copacii şi îi făcea să danseze cu crengile la pământ. În jur tot mai multe umbre se iţeau. Nu ştiu dacă erau copaci sau tufe, animale sau cine ştie ce vietăţi ale pădurii. Apoi un cerc de umbre s-a apropiat din ce în ce mai tare de mine. Un cerc plin de pete albe ce au început să dănţuie în jurul meu în timp ce murmurau înăbuşit ceva a descântec. Mormăielile umbrelor aveau ceva grav în neînţelesul lor. Ceva ciudat am simţit că se petrece cu mine, era un soi de frământare ce alerga prin tot corpul meu. Un gust de zahăr îmi umezea buzele, pielea începuse să mă ardă şi să mă strângă de parcă uşor, uşor se carameliza. Un vag miros se răspândise în jur. Nările mele fremătau şi încercau să recunoască mirosul. Era ceva ce semăna a vânat fezandat. Dar oare cine era vânatul?

Cercul se strânsese atât de mult încât le simţeam respiraţiile şi le vedeam feţele jucăuşe. Prinse ca într-o horă, Ielele, căci sigur ele erau, dănţuiau în jurul meu şi mă priveau cu un soi de dorinţă hulpavă, ceva ce nu îmi inspira nimic bun. Cerul începuse să se coloreze de parcă duhuri îl stropeau cu baiţ, lăsând apoi să se scurgă pe veşmintele albe ale Ielelor. De pe veşminte culoarea se scurgea spre centrul horei dezlănţuite şi în punctul de întâlnire un pos se înâlţa parcă sincron cu murmurul Ielelor. Pierdut în aceste observaţii nici nu simţisem că trupul mi se modificase. Mă transformam într-un adult. Începeam să înţeleg ce se petrece. Era un fel de trampă, în care ele, Ielele, îmi furau copilăria şi îmi dădeau la schimb o iluzorie stare de bărbăţie. Am început să dănţui şi mai cu foc, şi să cânt de parcă cerul mă aplauda. Era atâta exuberanţă în gesturile mele încât simţeam toate vieţuitorele cum s-au aşezat la marginea pădurii privind. Privind la minunea ce înfăptuiam.

În dansul meu nebun nu observasem că toate petele albe se transformaseră în lumini atât de puternice că mă orbeau. Parcă eram o primadonă jucând pe scena satului. Murmurul s-a apropiat atât de mult încât spre surprinderea mea a devenit ceva inteligibil. O voce feminină ce nu avea nimic nepământesc în ea îmi sparse fericirea momentului:

Julien, qui montre qu’il a dansé nue dans le milieu de la nuit? J’ai dit que je voulais visiter Monastere Cozia, pas un asile de fous! Une carte est toujours plus bonne dans une gps! (scuzaţi franceza de la miezul nopţii)

 

Ielele

 

Dacă nu vă place să dănţuiţi cu Ielele în miez de noapte, atunci vă invit în Salonul Psipsinei pentru “duzina de cuvinte” unde veţi fi serviţi cu tot felul de delicatese, glasate sau nu. Comandaţi-mi şi mie un antricot, dacă nu are mă mulţumesc şi cu un turnedo!!!

Sursa FOTO

5.00 avg. rating (99% score) - 3 votes
 

Tags: , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. Duzina de cuvinte- Bucătăreală scorpioasă | Cățărătorii

    08/02/2014 at 10:41

    […] Au scris  psi, Sonia, Dan, Some Words, oglinda lui erised , Adriana, Vienela, dia naicu, adicherish, Matilda, Radu thor, Adrian […]

     
  2. Radu Thor

    08/02/2014 at 12:12

    O simplă întrebare am şi eu.
    Nu ţi-a fost frig sau frică când ai îngropat fluierul?

    Ce făceai dacă toate lelele/ielele ar fi tăbărât deodată pe tine? Rezistai?

     
    • Adrian

      08/02/2014 at 14:48

      Ba da, tremuram şi de frig, şi de frică. Dar curiozitatea a fost mai mare. Îmi cântam ceva de încurajare şi apoi mă lăsam înghiţit de ele, de Iele! 🙂

       
      • Radu Thor

        08/02/2014 at 15:32

        păi, cu atâta frig 🙂

         
        • Adrian

          08/02/2014 at 15:53

          Frigul era la început, pe urmă cine îl mai simţea cu atâtea vrăji în jur!

           
  3. Spunsieu

    08/02/2014 at 13:05

    Nu stiu unde se termina realul si incepe imaginarul, dar este o poveste minunata despre granita dintre copilarie si maturitate.

     
    • Adrian

      08/02/2014 at 14:51

      Îţi mulţumesc, Crina. Realul şi imaginarul se întrepătrund în noi… şi ce bine ar fi să rămână cât mai mult aşa!

       
  4. dordefemeie

    08/02/2014 at 14:46

    Mi-ar fi placut sa fiu una din ielele acelea ca sa-ti aud cantecul si sa te vad dansand… 🙂

     
    • Adrian

      08/02/2014 at 15:13

      Dacă ai fi fost una din acele iele, cu siguranţă nu mai aveam nicio şansă să scap şi să povestesc întâmplarea! 🙂

       
      • Radu Thor

        08/02/2014 at 15:30

        De ce? 🙂

         
        • Adrian

          08/02/2014 at 15:52

          Pentru că mi-ar fi luat minţile! 🙂

           
  5. Lili

    08/02/2014 at 16:31

    Adi,

    Este un articol foarte frumos. Mi te si imaginam pe ulitele satului. Povestea este atat frumoasa si bine prezentata incat pare reala.

    Ceea ce este interesant este ca ai reusit sa ma faci sa imi imaginez povestea.

    Felicitari.

     
    • Adrian

      08/02/2014 at 17:46

      Mulţumesc, Lili! Chiar este reală, nu spun care parte… 🙂

       
  6. roxana manea

    08/02/2014 at 19:18

    Imi aduc aminte de povestile acelea ,dar nu-mi aduc aminte sa fi avut curajul sa faci asta ,..chiar ai facut-o?

     
    • Adrian

      08/02/2014 at 20:19

      Da, am avut o tentativă în vara când Trepteanca se umflase din mal în mal din cauza ploilor! 🙂

       
  7. SimonaR

    08/02/2014 at 20:58

    Ba mie mi-a plăcut să dansez cu ielele și să știi că antricotul s-a terminat. Am văzut că pisica face macarons 😀

     
    • Adrian

      08/02/2014 at 21:40

      Mă bucur că ţi-a plăcut. Nu îmi mai este foame, m-au dănţuit ielele de nici nu am observat când s-a făcut dimineaţă! 🙂

       
  8. psi

    08/02/2014 at 21:40

    ai legat tare frumos amintirile de imaginaţie. aroape că îmi pare rău că s.a terminat povestea. şi iată cum, deşi toate cuvintele vin din bucătărie, povestea vin din cu totul altă lume…
    bravo!

     
    • Adrian

      08/02/2014 at 22:02

      Şi mie mi-a părut rău când s-a făcut dimineaţă şi Ielele au trebuit să plece! 🙂

       
  9. Vienela

    10/02/2014 at 12:00

    Ah, ce poveste frumoasa ai scos la iveala, Adrian! Cred ca este cea mai frumoasa, din cate povesti frumoase am citit la tine! Imi aminteste cumva de Mark Twain…

     
    • Adrian

      10/02/2014 at 13:28

      Mulţumesc frumos, Vienela! Se trage dintr-o vară frumoasă… plină de poveşti…

       
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: