Nu le mai număr. Secundele. Nu le mai număr. Au rămas acolo, presărate în timp pe aleile mele. S-au oprit în mijlocul respirației neînțelegând unde le sunt pașii și de ce au dispărut. Le-am părăsit între două gânduri și s-au trezit singure, și captive, pe marginea urmelor uscate. Speriate, secundele s-au îngrămădit unele în altele prin șanțuri apuse, nefericite umbre amorfe căzute din tandem. Nu mai simt tâmplele zvâcnind. Nu mai aud murmurul șuvițelor fremătând în broboane de dor. Nu mai știu să se înșire sincron și să îngâne în cor cu bătăile inimii. Nu mai știu de ce sunt. Nu mai știu ce au fost.
Aerul miroase a ploaie. A ploaie grăbită să smulgă nori ce nu vor să se dezlipească de cer. Stau acolo impenetrabili de atâtea uitate bătăi de inimă. S-a pierdut șirul cuvintelor ce încerca să străpungă până la cer. Privirile au uitat de mult, au uitat culoarea și licărul infinitului. Sunt ațintite sub greutatea pașilor ce rătăcesc același drum. Un drum irosit cu marginile mușcând din gleznele deja însângerate. Cu tălpile sufocate de țărână săpând galerii până la dizolvarea falangelor. Cu urme stupide ce nu duc nicăieri. Doar într-o fundătură de gesturi uscate. Doar într-o fundătură fără umbre.
Ascultam fascinat poveştile istorisite de unchiul meu vâlcean… În fiecare vară, împreună cu sora mea, ne petreceam câte două luni din vacanţă pe frumoasele meleaguri vâlcene. Undeva la graniţa dintre judeţele Vâlcea şi Olt, la 3-4 km de malul stâng al Oltului, într-o zonă deluroasă, există un sat cu un nume parcă predestinat pentru poveştile ce se scurg prin şanţurile uliţei şi se adună în gârla de la margine. Satul se numeste “Casa Veche”. E satul unde tradiţia trăieşte în fiecare casă, în fiecare scoarţă înfrumuseţată prin motivele sale vegetale, în fiecare broderie plină de simboluri şi motive brâncoveneşti, în milieurile ce ornează poliţe, şi în poveşti, mai ales în poveşti…
