RSS
 

Desculț în Herăstrău

26 Nov

Citit de 1386ori!

Sâmbătă dimineața. Au trecut șase săptămâni de la ultima cursă oficială, Semimaratonul alergat în echipa ATCA. Mă pregătesc de altă cursă. De data aceasta una scurtă, de doar 5 kilometri. Și tot în compania echipei ATCA. E un moment bun să îi reîntâlnesc. Le-am spus un “DA” cu câteva luni în urmă și, de atunci, mă simt legat de ei. Mă simt legat sufletește de tot efortul lor depus în ajutorarea unor copii. De aceea mă bucur tare mult să le fiu alături. Și să aduc un strop de energie în Turnul Speranței pe care, ei, cei din echipa ATCA, îl construiesc în fiecare zi. Echipamentul mă așteaptă pe canapea. Privesc cu drag la fiecare piesă. Sunt ca niște bucăți din mine pe care le scot și le odihnesc pentru câteva zile. Pentru ca apoi să mi le returnez și să zburd pe aleile parcului. Alei ce mi se regăsesc săpate în propriul meu sistem sanguin.

Azi este despre fugă. Despre o mică joacă, despre momente ce își caută amintiri în copilărie. Vom participa la un eveniment marca “RUNFEST”. Of! RunFest are o rezonanță dureroasă și cronicizată într-o anumită perioadă din viața mea. În primăvara lui 2015 am participat la un eveniment RunFest. Era prin luna aprilie. Atunci am alergat prin noroaiele Pădurii Cernica și m-am accidentat. O alunecare de neevitat mi-a produs o întindere de ligamente ce mi-a dat peste cap toată pregătirea pentru Maraton, pentru primul meu Maraton. Am fost nevoit să mai aștept încă un an până să îmi îndeplinesc visul. Acum e doar o joacă, o joacă pe aleile Herăstrăului. O joacă cu mici căpițe de fân puse pe traseu, cu șotroane și cu multe zâmbete.

 

La ora 10.00 sunt deja pe iarba Herăstrăului și îmi aștept camarazii de pași. Prima care apare este Teodora. Ines, fiica Teodorei, este unul dintre copiii de la ATCA. De doi ani urmează ședințele de terapie ale organizației. Îmi scormonesc prin memorie și nu știu dacă găsesc vreun om mai pozitiv, mai cald decât este Teodora. E imposibil să nu îi simți această energie extraordinară. La câteva minute apare Mihaela. E unul dintre terapeuți. Am asistat de câteva ori la momente ale ședințelor de terapie. Nu poți… nu poți să faci o astfel de… am vrut să scriu muncă. Nu este o muncă! Ceea ce fac ei nu cred că poate fi catalogat ca o muncă. E mult mai mult decât atât. Trebuie să ai ceva în tine, in interiorul sufletului, ca să îți asumi o astfel de misiune.

 

Până la 10.30 ne strângem toată echipa. Beatrice vine cu brațele încărcate cu kit-urile de concurs. Facem cunoștință și cu Vulturii din Argeș. Un grup din Pitești care ni se alătură. Printre ei și Florin. Ulterior mi-am adus aminte de finalul Maratonului din octombrie. Eram la 100 de metri de linia de finiș. Câțiva din echipa ATCA așteptând-ul pe Alex să-și închidă primul lui maraton. Trecuseră 5 ore și zeci de minute. Atunci l-am văzut pe Florin îndreptându-se spre linia de sosire. Ceva m-a frapat, ceva nu se lega. De abia acum am înțeles momentul de la maraton. La finalul cursei pline de zâmbete din Herăstrău, Florin ne-a povestit că în octombrie cursa lui a fost de 160 de kilometri. Și-a dat propriul start sâmbăta pe la ora 18.00 din Pitești și a alergat până la București. Ora 8.00 a dimineții de duminică l-a găsit în Chitila. S-a oprit la un prieten. S-a spălat, a mâncat câte ceva, s-a schimbat și la ora 9.30 a aceleași dimineți era la startul Maratonului București. A alergat și cei 42 de kilometri ai maratonului, astfel a pus punct unei curse de 160 de kilometri.

 

Ne punem pe noi tricourile oficiale. Sunt albe și cu mânecile lungi. Urmează minutele de încălzire, când zâmbetele se aprind și privirile capătă accente jucăușe. Ca atunci când gașca s-a întâlnit în parc pentru distracția zilei. Ne așezăm pe două linii la start. Ne propunem o cursă tactică, să păstrăm grupul cât mai compact și să trecem linia de sosire ca un lanț uman. Teodora ne invită în permanență la poze, surprinzând toate momentele de pregătire a cursei. 5, 4, 3, 2, 1, Start!

 

Despre cursă ce putem povesti? O cursă relaxată, cu multe zâmbete, umăr lângă umăr, cu momente de imponderabilitate peste căpițe de fân, cu săritul șotronului, cu încurajări, cu regrupări, cu dialoguri spumoase și cu gesturi prietenești. Cu o ultimă oprire pentru regrupare la 50 de metri de linia de finiș. Și pentru că șotronul și căpița de fân nu făceau parte accidental din traseu, ci erau legate organic de denumirea cursei, “Fuga pe uliță”, gândurile s-au dus firesc spre copilărie. Spre vacanțele de vară petrecute în satul vâlcean Casa Veche, cu tălpile goale alergând curajoase prin colbul uliței, cu pletele fluturând ghidușe pe sub crengi de salcâm, cu trupul legănându-se uimit în oscilațiile nebune ale plutelor cabrate spre botul caprelor ieșite la păscut.

 

“Ne descălțăm?”… și ochii îmi sclipesc ștrengărește, ca într-o atingere neașteptată de leapșă pe poiana de la marginea gârlei. Sub privirile amuzate ale camarazilor de joacă îmi desfac tacticos șireturile, mă descalț, îmi scot ciorapii și îi bag în adidași, apoi ca pe un trofeu îi port în mâna stângă. Mâna dreaptă o întind și strâng degete jucăușe. Într-un lanț uman ne ducem spre linia de finiș și închidem cursa cu zâmbete împletite pe iarba îmbrăcată în gesturi de noiembrie.

 

Dincolo de cursă, dincolo de zâmbete, dincolo de joacă, gândurile noastre sincrone se îndreaptă către copiii din Turnul Speranței de la ATCA.

 

 

 

Foto Teodora

 

Articole asemănătoare:

 

 


5.00 avg. rating (99% score) - 3 votes
 
No Comments

Posted in Ciornă

 

Tags: , , , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: