Adrian, unde ești? Știi unde ești? Da, sunt într-un vis. Și număr, număr până la 14. Sunt 14 pași între ușa de la intrare și dulapul din baie. Sunt 14 pași în linie dreaptă. Este axul central, coloana vertebrală a propriului meu apartament. Sunt într-un vis și număr secunde. Și număr pași. Pornesc de langă ușa de la intrare. O eschivă ușoară pe lângă bicicleta eliptică, ce stă parcată pe hol, apoi o voltă spre stânga evitând la câțiva milimetri pantofarul. Și linia dreaptă se dechide. Tâșnesc pe culoarul central. Depășesc holul de la intrare, traversez sufrageria, survolez holul mic și pătrund, pătrund cât mai adânc în vis.
Sâmbătă dimineața. Au trecut șase săptămâni de la ultima cursă oficială, Semimaratonul alergat în echipa ATCA. Mă pregătesc de altă cursă. De data aceasta una scurtă, de doar 5 kilometri. Și tot în compania echipei ATCA. E un moment bun să îi reîntâlnesc. Le-am spus un “DA” cu câteva luni în urmă și, de atunci, mă simt legat de ei. Mă simt legat sufletește de tot efortul lor depus în ajutorarea unor copii. De aceea mă bucur tare mult să le fiu alături. Și să aduc un strop de energie în Turnul Speranței pe care, ei, cei din echipa ATCA, îl construiesc în fiecare zi. Echipamentul mă așteaptă pe canapea. Privesc cu drag la fiecare piesă. Sunt ca niște bucăți din mine pe care le scot și le odihnesc pentru câteva zile. Pentru ca apoi să mi le returnez și să zburd pe aleile parcului. Alei ce mi se regăsesc săpate în propriul meu sistem sanguin.
Mai sunt 139 de ore până la startul Semimaratonului. E Semimaratonul lor, al celor 139 de copii de la ATCA, 139 de copii diagnosticați cu autism. Mai sunt 139 de ore pentru noi. Dar pentru ei? Pentru ei? Cum se măsoară timpul? Cine știe? Poate cineva să pătrundă în această stare a lor, să vadă unde se produce ruptura cu realitatea? Ne poate ajuta cineva? Ne uităm în jur și căutăm un ciot de speranță. Orice, orice care poate face ca lucrurile să se întoarcă, orice care poate face ca acești copii să fie redați înapoi părinților lor. O rază de soare, un gest, o îmbrățișare, o lacrimă scursă. Suntem atât de neajutorați! Poate de acolo, din lumea acea a lor, poate că ei strigă după ajutor. Ne privesc absenți, dar sufletul lor strigă, cheamă îmbrățișarea mamei pe care cu siguranță nu au uitat-o. Mai sunt 139 de ore pentru noi. Dar pentru părinții lor? Pentru părinții lor cum se scurge acest timp atât de nemilos?
Unu, doi, trei… pașii se înșiră ca niște bătăi de inimă așezându-se într-o buclă de așteptare la marginea pieptului… patruzeci și opt, patruzeci și nouă, cincizeci de zbateri ale brațelor în dezmierdări cu aerul într-un tango accelerat până la limita contopirii… nouăzeci și opt, nouăzeci și nouă, o sută de respirații prelinse în cuvinte de îmbărbătare pe buzele uscate de efort…. o sută treizeci și șapte, o sută treizeci și opt, o sută treizeci și nouă de minute smulse dintr-un cotidian indiferent și dăruite unor suflete inocente ce își poartă zâmbetele captive într-o altă lume.
“Semn SPRE carte” este un proiect iniţiat în ianuarie 2014 de către Sonia Spătariu, o bloggeriţă din Hunedoara, şi promovat împreună cu o inimoasa comunitate din Blogosferă. Scopul acestui proiect este de a strânge cât mai multe cărţi din donaţii şi a le dărui unor copii cu vârste cuprinse între 6-18 ani, copii ce provin din familii cu resurse materiale şi financiare precare. “Într-o lume în care auzim tot mai des că lectura nu mai este o obişnuinţă, există copii şi adolescenţi care şi-ar dori să citească, dar nu au acces la cărţi. Există părinţi care pun cartea pe ultimul loc pe lista de priorităţi. Nu pentru că aşa vor. Pur şi simplu mijloacele materiale îi obligă să facă acest lucru”… este unul din mesajele Soniei, mesaj ce alimentează cu energie “zborul” acestui proiect.
În toată această perioadă, din ianuarie până în prezent, proiectul “Semn SPRE carte” s-a bazat aproape în exclusivitate pe voluntariat. Pentru ca un astfel de proiect să aducă bucurie în ochii cât mai multor copii, pe lângă voluntariat are nevoie şi de o susţinere financiară. În acest context proiectul a fost înscris în competiţia “Idei din Ţara lui Andrei”. În cazul în care va fi printre proiectele câştigătoare, “Semn SPRE carte” va fi premiat şi va avea asigurat un buget ce va face să ajungă cărţi în casele cât mai multor copii.
Pentru că este un proiect generos ce merită susţinut din tot sufletul, vă rog să îmi acordaţi doar cinci minute din timpul vostru şi să votaţi “Semn SPRE carte”. Pentru început trebuie să vă creaţi un cont aici, şi apoi, votându-l, să ne ajutaţi în demersul nostru de a duce cât mai mulţi copii în minunata lume a cărţilor!
P.S. Proiectul “Semn SPRE carte” este prezent în pagina de FB a Şcolii Gimnaziale nr. 195. Copii votând pentru copii… un gând ce sper să se materializeze.
Plimbam şapca dintr-o mână în alta într-un gest stingher, un gest ce lăsa să se vadă încordarea ce mă domina. Regretam că acceptasem invitaţia. Intrasem într-o lume necunoscută şi refuzată unuia ca mine. Şapca continua să se frământe şi să se contorsioneze între palmele mele. Cu un gest izbăvitor am îndesat şapca în buzunarul hainei. Hainele mele ponosite contrastau cu frumuseţea găsită în jur. Era prima oară în viaţă când intram într-o astfel de casă. Am continuat drumul în urma gazdei, iar paşii se înfigeau legănat ca pe puntea vasului ce se luptă cu valul. În ciuda holurilor mari pe care le traversam aveam senzaţia că umerii mei largi se legănau din perete în perete, pregătindu-se pentru cine ştie ce nenorociri. Braţele păreau că s-au lungit dintr-o dată şi s-au transformat în tentacule ce bat aerul în căutarea unui duşman imaginar. Broboane de sudoare îmi scăldau fruntea şi pentru prima dată am simţit că mersul meu e altfel, e mersul unui om necioplit.
Deodată privirea mi-a căzut pe un tablou atârnat pe un perete. Era un tablou în ulei ce zugrăvea un schooner, cu pânzele strânse, ce se lupta cu valuri furioase, valuri ce păreau adevărate stânci în drumul său. Norii negri plonjaţi deasupra valurilor întregeau frumuseţea sălbatică a picturii. Găsisem pe neaşteptate un punct de sprijin, tabloul îmi înfăţişa o lume binecunoscută mie, o lume dură şi periculoasă, o lume în care mă simţeam în elementul meu. M-am apropiat de tablou şi frumuseţea lui a dispărut, totul părea o mâzgălitură fără noimă. Dezamăgit m-am tras înapoi şi frumuseţea tabloului a reapărut miraculos. Ce este asta? O păcăleală de tablou? Pe o masă erau aşezate mai multe cărţi. Am luat la întâmplare un volum, era un volum de poezii şi uitând unde mă aflu m-am cufundat în lectură. Pe măsură ce le citeam chipul mi se lumina din ce în ce mai tare. Nici nu băgasem de seamă că de noi se apropiase o fată. “Ruth, dă-mi voie să ţi-l prezint pe domnul Eden.”
………………………………………………
Martin Eden, căci despre el este vorba, este figura centrală a romanului autobiografic (sau semiautobiografic) al lui Jack London. Ca orice copil şi adolescent, m-am regăsit în fiecare lectură a mea. Am fost un spadasin de temut, dar în acelaşi timp şi un cavaler rătăcitor ce îi apăra pe cei nedreptăţiţi şi pe domniţe. Am fost un vânător în vestul sălbatic, un prieten al pieilor roşii. Am fost un căutător de comori şi un descoperitor de lumi. Am găsit în mine afinităţi pentru multe personaje întâlnite în lumea cărţilor. Dar cu nici unul din personajele visate nu m-am contopit mai mult decât cu Martin Eden. Martin Eden a născut în mine vise ce încă ard şi nu se vor stinge niciodată.
Şi pentru că toţi copiii din lume ar trebui să citească, să viseze, să descopere, să se identifice cu personaje din minunata lume a cărţilor, Sonia a pus bazele unui proiect ambiţios, un proiect ce urmăreşte să strângă şi să doneze cărţi. “Semn SPRE carte” are ca obiectiv să ofere cărţi copiilor ce provin din familii cu resurse materiale şi financiare precare.
Susţin din tot sufletul acest proiect şi voi fi alături de Sonia pe tot parcursul derulării lui.
Vă aşteptăm alături de noi!!!
