RSS
 

Colţişorul din căsuţă

21 Aug

Citit de 11522ori!

Se plimba liberă şi nestingherită prin toate încăperile căsuţei. Nimeni şi nimic nu îi îngrădeau libertatea de mişcare. Ar fi putut să plece oricând dar nu o făcea, nici prin gând nu îi trecea un astfel de gest. Trecuse parcă o veşnicie de când descoperise această căsuţă, acest colţişor de rai. Aici se simţea ca acasă, se simţea în siguranţă, protejată. Deşi casa era mare, ea îşi alesese doar un mic colţişor. Se mulţumea doar cu atât, un colţişor doar al ei. Acolo se cuibărea şi îşi asculta gândurile şuşotind. Acolo se lăsa cuprinsă şi legănată de emoţii, acolo se transforma, înflorea ca sub atingerea razelor de soare ce o adorau!

Rătăcea mereu, rătăcea de mult timp pe străzile murdare ale oraşului. Peste tot oameni trişti. cu feţele schimonosite de griji, cu ochii opaci şi fără strălucire. Nu îşi găsea locul într-o astfel de lume, nu se simţea bine afundându-se în aceste mulţimi ce îşi duceau mişcările sacadate de dimineaţă până seara. Prefera să rătăcească pe străzi, ocolind şi ferindu-se de aceste mulţimi. Se plimba şi atât. Era ca un naufragiat ce rătăceşte pe mare refuzând pământul. Şi totuşi, în sufletul ei căuta ceva, spera să găsească ceva, un colţişor, un loc pentru ea şi numai al ei.

Un sunet suav îi atrăsese atenţia când rătăcea fără ţintă pe străzile oraşului. Se auzea pierdut, parcă acesta cobora de undeva din neant, era ceva nedesluşit. A privit în jur fără să înţeleagă ce se petrece, de unde vine acest sunet, care este sursa lui. A ridicat din umeri neputincioasă apoi şi-a continuat naufragiul pe străzile oraşului. Cu fiecare stradă parcursă, sunetul devenea mai puternic. Simţea în acel sunet un soi de chemare tainică. Se uita în jur să vadă dacă ceilalţi trecători întâlniţi observau ceva, simţeau ceva. Nimic nu le tulbura mişcările sacadate. Şi-a făcut un pic de curaj, şi cu un gest timid a oprit un trecător. “Auziţi? Se aude ceva? Nu e aşa că auziţi un sunet? Se aude de undeva de sus!” Privirile absente au descurajat-o. “Nu, probabil că ei nu aud nimic. Dar oare eu aud? Sau este doar rodul imaginaţiei mele!”

Şi-a purtat mirarea mai departe colindând stradă după stradă, la întâmplare, indiferent de zona prin care trecea sunetul creştea în intensitate şi o uşoară emoţie îi cuprindea tâmplele. Era din ce în ce mai clar că sunetul acela pătrundea adânc în ea, că sunetul era o chemare şi că era singura capabilă să îl înţeleagă, să îl decodifice. Desluşea în emoţia produsă de sunet un limbaj cunoscut ei, un limbaj parcă evadat din ea. Emoţiile creşteau continuu. Din tâmple se scurgeau peste privirile ei ce căpătau o strălucire nouă. Obrajii îi ardeau iar buzele uimite îngânau sunetul ce o invada uşor, uşor. Umerii tresăreau voioşi şi se mişcau într-un dans discret. Braţele se deschideau vrăjite şi băteau aerul încercând parcă să cuprindă ceva, să atragă şi să strângă un dor închipuit, un dor aşteptat.

Într-un târziu a descoperit-o. Căsuţa, ale cărei uşi scormoneau văzduhul cu sunete ameţitoare şi ale cărei ferestre luminau cerul proiectând valsuri pe nori, căsuţa era ascunsă într-o fundătură a oraşului, într-un loc unde mişcările sacadate nu puteau să pătrundă. S-a oprit uimită şi parcă mult prea speriată de descoperirea ei. “Tu eşti? Pe tine te căutam?”. Şi-a auzit propriile bătăi ale inimii ecouri scurgându-se printre gânduri. Cu cât se uita mai atentă la căsuţă cu atât se speria mai tare. Căsuţa parcă trăia, avea viaţă, transmitea ceva. Simţea că ferestrele ei o pătrund şi topesc în ea toate zidurile înălţate în eternul naufragiu. Sunetul nedesluşit se transforma în şoapte ce îi picurau dulceaţă în suflet, un suflet gol de atâta rătăcire. O clipă s-a speriat de toate aceste senzaţii noi. Era prea mult pentru ea, pentru paşii ei rătăciţi. Cât de mult o speriau şoaptele! Neîncrezătoare şi-a astupat urechile şi a făcut un pas în spate. “Nu! Nu am voie să ascult aceste şoapte!” Şi cuvintele ei erau înghiţite prin uşile deschise ale căsuţei. Doar un ecou cald mai răsuna în urma spaimelor ei. “Voie… voie… voie!”. A ridicat privirea spre căsuţă şi ochii ei radiau. În lacrimi îi oglindeau ferestre şi în suflet se topeau ultimele bucăţi din zidul rătăcirii.

A pătruns în căsuţă. Primii paşi s-au dus tremuraţi de emoţie către ferestre, către ferestrele ce îi sondaseră cele mai adânci abisuri. A privit prin fereastră oraşul şi totul era schimbat, totul era altfel. Din căsuţă oraşul era o grădină imensă plină cu flori. Totul era plin de culoare. Fluturi purtau picături de rouă între petale de trandafiri şi pleoape uimite. Şi roua se prelingea pe buzele ei ce învăţau să şoptească. Şoapte dulci ţâşneau de pe buzele ei apoi se transformau în venin. “Nu! Nu am voie! Nu am voie…”. Un tic-tac lăuntric o izgonea şi o împingea în afara căsuţei. S-a desprins cu greu din mrejele căsuţei, a păşit în exterior şi totul s-a întors în acel gri de mişcări sacadate şi de rătăciri. În spate căsuţa clipea ademenitoare iar ferestrele şi uşile ei se mişcau în ritmul bătăilor inimii. “Sunt aici, sunt aici pentru tine. Te aştept să te întorci!” părea că şopteşte căsuţa.

A plecat dar ceva din ea a rămas definitiv între pereţii căsuţei. A plecat dar nu a putut să stea departe de căsuţă. De fiecare dată se întorcea şi lăsa din ce în ce mai mult din ea. De fiecare dată se întorcea la colţişorul ei, colţişorul din căsuţă, acolo unde vibra în ritmul gândurilor aşternute în cale de către căsuţa visurilor ei, acolo unde se cuibărea în lumina tandră a ferestrelor, acolo unde se legăna în dulceaţa şoaptelor fierbinţi a uşilor căsuţei.

Într-o zi nu a mai vrut să plece. A rămas acolo în colţişorul ei drag, în căsuţa cu ferestre şi cu uşi deschise direct în sufletul ei!

 

Foto

 

 Colturi din suflet

Articole asemănătoare:

 

 

 


5.00 avg. rating (99% score) - 3 votes
 
10 Comments

Posted in Ciornă

 

Tags: , , , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. Radu Thor

    23/08/2014 at 11:12

    Sper să nu fie cu supărare:
    “şi-a continuat naufragiul pe străzile oraşului”

    Dex-ul spune cam aşa:
    “NAUFRÁGIU, naufragii, s. n. Accident suferit de o navă, care duce la scufundarea ei sau la imposibilitatea de a-și continua călătoria.”

    Imposibilitatea de a continua vs a continuat naufragiul

    Să-mi fie cu iertare, nu sunt critic şi mai mult ca sigur şi eu greşesc, poate chiar mai mult. Şterge te rog comentariul după ce îl citeşti

     
    • Adrian

      27/08/2014 at 16:02

      Radu, nu e nicio supărare! În sens pseudo”literar” pot să folosesc după cum mă ăncearcă “inspiraţia”. Nu te-ai simţit niciodată un naufragiat pe străzile oraşului?

       
      • Radu Thor

        29/08/2014 at 18:59

        Părăsit, abandonat poate. De naufragiat am făcut-o odată cu o plută din lemne pe un lac de lângă Tecuci. Unde era o insulă. Pluta am lăsat-o acolo căci era avariată şi ne-am întors înot la mal. 🙂

         
        • Adrian

          09/09/2014 at 22:13

          O experienţă a la Tom Sawyer. Foarte frumos!

           
  2. Vienela

    06/09/2014 at 04:58

    Am avut senzatia, pentru o clipa, ca imi bate si mie inima mai tare, atunci cand am vazut, in imaginatie, cum usile si ferestrele se miscau in ritmul batailor inimii. Mi s-a intamplat candva sa am exact aceasta senzatie…

     
    • Adrian

      09/09/2014 at 22:14

      Mă bucur că ţi-am trezit astfel de senzaţie. Ai rămas pentru totdeauna în acel colţişor din căsuţă?

       
  3. Nicu

    08/09/2014 at 16:13

    A cui este poza asta? Foarte frumoasa!

     
  4. Nicu

    10/09/2014 at 08:09

    Poza si peisajul… frumoase… 🙂

     
  5. Nicu

    10/09/2014 at 09:43

    As denumi poza “Ochii limpezi ale une flori care patrund pasarile cerului” deoarece imi aminteste de o colega pe nume Florentina. Superba poza! 🙂 Felicitari!

     
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: