RSS
 

Alerg pentru 139 de suflete captive în lumea autismului

23 Sep

Citit de 773ori!

Unu, doi, trei… pașii se înșiră ca niște bătăi de inimă așezându-se într-o buclă de așteptare la marginea pieptului… patruzeci și opt, patruzeci și nouă, cincizeci de zbateri ale brațelor în dezmierdări cu aerul într-un tango accelerat până la limita contopirii… nouăzeci și opt, nouăzeci și nouă, o sută de respirații prelinse în cuvinte de îmbărbătare pe buzele uscate de efort…. o sută treizeci și șapte, o sută treizeci și opt, o sută treizeci și nouă de minute smulse dintr-un cotidian indiferent și dăruite unor suflete inocente ce își poartă zâmbetele captive într-o altă lume.

Am scris de câteva ori despre momentul când am început să alerg, dar niciodată ce m-a determinat să o fac. Nu a fost un calcul sec, matematic, despre greutate, sănătate, tonus sau mai știu ce altă motivație. A fost pur și simplu emoție, EMOȚIE pură. Eram în toamna lui 2013, un octombrie fabulos ce mă găsea în plin Superblog. Debutasem în această competiție și musteam de cuvinte și povești. Într-o dimineață de luni primesc un email pe contul de la firmă: “Dragi colegi, ieri am alergat în Maraton și am reușit să îl termin în 5 ore și…, azi nu vin la muncă, nu mă simt în stare”, cam așa sunau cuvintele lui Ionuț, un coleg cu optsprezece ani mai tânăr ca mine. Acela a fost momentul de declic. Până atunci crezusem că Maratonul este pentru Semizei, pentru oameni de fier, pentru oameni dăruiți de natură. Jucasem de atâtea ori fotbal cu Ionuț, îl știam, era ca mine, un om normal. Vorbea ca mine, alerga ca mine, zâmbea ca mine. Și atunci? Poate vârsta să fie un argument? La următoarea temă din Superblog am scris despre emoția și despre gândurile unui maratonist aflat la startul competiției și pe parcursul ei. Nu știu cât de reușit a fost acel articol, dar emoția adunată în acele momente a fost decisivă. Atunci am decis să alerg și să îmi încerc puterile alergând la un Maraton.

Am început să alerg puțin câte puțin, obișnuindu-mă cu efortul, cu oboseala dulce ce se lăsa în picioare. Și după câteva luni de constanță am atins punctul de inflexiune al emoțiilor. Norii de oboseală s-au dizolvat și am văzut orizontul. Mi-am văzut sufletul, acolo, agățat pe linia orizontului, cu toate ferestrele deschise. M-am văzut pe mine, mi-am văzut emoțiile, gândurile, sentimentele, cuvintele plutind nerăbdătoare să se așeze în fraze. Mi-am citit spaimele și le-am pansat, le-am pansat cu gesturi tandre, lăsându-le să se scurgă prin valuri de energie.

După maratonul alergat anul trecut în octombrie, primul meu maraton, mi-am propus pentru 2017 un maraton în munți, Maratonul Piatra Craiului. Am început pregătirea la 1 ianuarie, cu clasicul traseu de 5km pe aleile IOR-ului. După câteva zile tot entuziasmul meu a fost frânt de Bartonela Măriucăi. Pe final de februarie se profila un nou început. Dar nici atunci nu s-a legat. Aproape în fiecare lună îmi reîncepeam programul. Și de fiecare dată ceva se întâmpla, îmi frângea dorința și mă țintuia departe de alergare. Entuziasmul, bucuria, emoția care mă scoteau din casă și mă duceau pe aleile mele, acolo unde secundele se numărau în ritmul respirațiilor, unde gândurile mă proiectau într-o lume construită de urmele pașilor mei, lume protejată de interminabile monologuri, păreau că s-au mutat prin alte parcuri. Septembrie un nou început, cu mult mai multă hotărâre în gesturi. Și cu un ajutor neașteptat.

Un ajutor primit de la Beatrice: “Ce faci pe 15 octombrie?”. “Ce este pe 15 octombrie?”, întreb eu curios. “Maratonul Internațional”. Mă întreb despre ce maraton o fi vorba. Mi-a rămas în memorie că Maratonul din București va fi pe 1 octombrie. La o căutare rapidă pe net descopăr că este vorba chiar de Maratonul Internațional București. “Am 139 de copii diagnosticați cu autism…”, continuă Beatrice, vorbindu-mi despre proiectul ei de a strânge o echipă de alergători și de obținerea de fonduri necesare pentru tratamentul acestor copii.

Nu puteam să refuz o astfel de propunere. Iar răspunsul meu nu s-a lăsat prea mult așteptat. Singura mea dilemă era legată de distanța pe care o voi putea alerga. La fiecare ieșire prin parc în acest an mi-am oprit pașii la borna de 5km. Un Maraton nu se poate parcurge în condiții normale după o astfel de pregătire. Dar Semimaraton? De ce nu? Mă bazez pe voință, pe inimă și pe memoria mușchilor mei. Și cum timpul scos părea neimportant, am ales să îi dau o valoare simbolică.

M-am hotărât să alerg Semimaratonul în 139 de minute. 139 de minute pentru cei 139 de copii diagnosticați cu autism. Fiecărui copil de la ATCA îi voi dărui un minut din cursă, un minut numărat în bătăi de inimă.

Dacă ai “alergat” până aici, te rog să nu te oprești. Te invit să intri pe link-ul de mai jos, să faci un gest de suflet, să donezi, oricât, nu contează, gestul e foarte important.

Ajutorul tău poate însemna ore, zile, luni de ședințe de terapie. Astfel, în timp, acești copii vor fi proprii lor ambasadori în viață“, aceasta este emoționanta declarație inserată în Misiunea ATCA, organizația ce luptă pentru viitorul acestor copii.

Pentru cei 139 de copii captivi în lumea autismului poți să donezi aici!

 

Maraton

Articole asemănătoare:

 

 


5.00 avg. rating (99% score) - 2 votes
 
6 Comments

Posted in Ciornă

 

Tags: , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. Beatrice Ionescu

    25/09/2017 at 14:40

    Iti multumesc! Pentru ceea ce faci, pentru ceea ce scrii, pentru ceea ce esti.
    Ma bucur enorm ca ai decis sa te alaturi noua.
    E o lupta pe care copiii din centrele ATCA o duc zi de zi!
    Noi, pe 15 octombrie, vom fi alaturi de ei sa le aratam ca NE PASA!
    Jos palaria, Adrian! Esti un om WOW!

     
    • Adrian

      25/09/2017 at 18:39

      Întotdeauna e nevoie de oameni ca tine, cei care, cu un impuls din suflet, îi fac pe cei din jur să ridice privirea și să vadă că lupta lor surdă și exagerată cu cotidianul nu e nici pe departe atât de importantă, că mult mai grea și mai importantă este bătălia cu viața a acestor copii și a părinților lor. Îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase și pentru că m-ai ajutat să ridic privirea!

       
  2. Adriana

    27/09/2017 at 15:47

    Poate nu întâmplator am intrat azi, la o zi după aniversarea zilei tale de nastere, pentru care te felicit și-ți doresc să ai sănătate ca astfel de vise să se împlinească, iar tot ce ține de viața și năzuințele tale să capete contur.

    Remarc, cu bucurie și emoție, că mereu mă uimești cu modul tău de a împleti narațiunea cu acțiunea. Văd totul, intuiesc totul și te observ intr-o luptă nouă cu arme vechi.

    Cu tot respectul și admirația, îți doresc succes. Am salvat linkul de care ne spui.

    La multi ani, Adrian!

     
    • Adrian

      27/09/2017 at 16:24

      Îți mulțumesc mult, Adriana! Sper ca mesajul să ajungă la cât mai mulți oameni, să sensibilizeze și să genereze o reacție pozitivă față de acești copii.

       
  3. Iasmina

    29/09/2017 at 20:51

    Pur și simplu MINUNAT! Sper ca „lupta” aceasta să fie una câștigată… Doamne ajută!

     
    • Adrian

      29/09/2017 at 20:22

      Îți mulțumesc mult, Iasmina! Sperăm ca fiecare copil să își câștige lupta cu destinul.

       
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: