Ziua cu 26 de ore

Mi-am simțit ploapele tresărind apoi tot corpul crispându-se nervos. O lumină orbitoare mă invadează într-un mod neplăcut, nimic din starea de imponderabilitate pe care o povestesc cei care au trecut prin experiențe traumatizante. Mai degrabă pare o lumină vârâtă în ochi de niște forțe ostile. Gândurile nu trec mai departe pentru că în secunda următoare o voce teribil de enervantă mă scoate din amprenta propriului corp. Cuvinte neînțelese îmi explodează în creier. Îmi trec în revistă starea și nu știu de unde vine această agresiune. Nu este din mine! Vine de undeva din exterior, din afara eului meu.

Sunetul capătă ușor, ușor… capătă forme, consistență, se întinde cu fiecare fracțiune de secundă ce poluează aerul. Se lipește de gânduri în creier și sub greutatea decibelilor mi se scurge în stern. Mă apasă brutal și respirația devine șuierătoare. Cuvântul se developează și fiecare literă se insinuează printre bătăile din piept. Îmi perturbă pașii bătăilor ce își continuă gesturile sincron cu melodia sufletului impregnată pe pereți. E un solfegiu ce mă ține captiv voluntar și din care nu vreau să ies niciodată. Sunetul se repetă încă o data și încă o dată, sau poate este doar senzația mea. Poate s-a înfipt adânc în mine și îmi rezonează acum prin celule încercând să-mi modifice ritmul pașilor. Poate că vrea să îmi modifice dorul cel mai semnificativ din sentimentul devenit stăpân în mine de ceva timp încoace. Poate că este invidios pe echilibrul aproape magic ce mă învăluie și tropăie agresiv, nemilos, doar să îmi răstoarne orizontul.

Pentru o jumătate de respirație simt un fior distructiv și degetele se agață speriate de marginile curcubeului. Culorile se amestecă nebune într-o transpirație browniană. Cu cealaltă parte a respirației culorile revin în matca lor și râuri de sevă îmi mânjesc degetele ce se destind. Pete de culoare desenează pe albul noros din jurul meu și lasă amprente la fiecare aruncare de o bătaie în piept. Se nasc gesturi lente, gesturi ce se întind dinspre nori spre Soarele ce zâmbește complice. Raze jucăușe pansează literele evadate din cuvântul șuierat la explozia sunetului. Încep să radieze, ele, cuvintele. De sub epiderma lor sunetul pare că își pierde din forță și ceva mai prietenos îmi dă târcoale. Se agață de mine, epidermă pe epidermă, sau poate suntem deja o singură epidermă și eu nu mai știu. Nu vreau decât să îmi continui starea de magie. Doar cuvintele ce-au pictat în mine sunt dorite pe epidermă, nu vreau altfel de cuvinte, nu vreau să reînvăț cuvinte ale căror culori sunt false, amăgitoare. Am propriul meu alfabet, pe restul de slujitori ai nuanțelor de gri le-am scufundat într-o grotă a celor de nepronunțat. Și am turnat peste ele cascade pline cu demoni.

Încerc să nu bag de seamă insistența sunetului, să îl ignor, să fiu cât mai imun la  amestecul său plin de cruzime. Stau aplecat peste propria-mi pânză, peste cuvintele mele cele mai dragi, peste culorile revărsate din ele. Stropi de rouă se preling peste petele de culoare. Uneori se prelinge unul singur. Alteori două, trei și chiar patru. De această dată se preling unul după altul încontinuu, parcă nu se mai opresc. Fără să îmi dau seama încep să îi număr. Trec de zece, cincisprezece, douăzeci, douăzeci și cinci, douăzeci și șa… sunetul prinde forță, îl simt agitat, ciudată reacția lui, mă întorc la picăturile de rouă, la numărat și închid… se, douăzeci și șase de picături de rouă…

Îmi aud respirația și buzele se întredeschid căutând aerul din jur. Sunetul e prezent și pătrunde clar în mine. “Douăzeci și șase!” se aude și se repetă, se tot repetă. Mă simt smuls din lumea mea. Deschid ochii și privesc în jur. Începe o nouă zi. E dimineață. E toamnă. E 26 septembrie. Anul nici nu contează, el este nesemnificativ. E o zi lungă, e ziua cu 26 de ore.

E o zi care trece apoi mă întorc în lumea mea!

Foto

Poveşti pentru sufletul meu:

• Scrisori din atriul stâng

• Crucea

• Alei strivite

• Saltul

• Cvnt ntrmnt

• Golful Sufletului