Mă plimbam prin port de câteva zile în şir. Le pierdusem numărul în izbiturile valurilor ce încercau să înghită digul şi să se reverse peste gândurile mele. Păşeam ca un somnambul printre sunete. Paşii mi se mişcau şovăitori printre rafalele de respiraţie, se învârteau în cerc ca într-un ticăit de orologiu, cu mişcări sacadate, cu opriri lungi şi dese pe fiecare notă descoperită, pe fiecare notă ce îmi răspundea în suflet. Poposeam cât un ecou al propriilor gânduri apoi călcam mai departe cu aceeaşi teamă că fiecare notă părăsită îmi va exploda sub paşi şi voi rămâne infirm de cuvinte, cu resturi de înţelesuri pătrunzându-mi în carne şi otrăvindu-mi durerea.
Uneori pasul şovăielnic îmi aluneca pe gâtul cercului şi genunchii mi se afundau într-un lichid albastru, un lichid ce îmi amplifica durerea dar îmi acoperea indubitabil rănile nevindecabile, o obturare de sentimente ce îmi picta cuvintele neexplodate. Îmi atingeam cu mâna rănile acoperite de albastru şi pe degetele mele îmi pulsau silabe muribunde. Speriat îmi duceam mâna la frunte mângâindu-mi tâmpla şi jumătatea de cuvânt nerostit. De sub unghii îmi rânjeau valuri ce aşteptau un nou flux să mă împroaşte cu imagini din propria-mi cădere. Îmi lăsam gestul nedus până la capăt, cuvintele nemângâiate, simţind doar stropi ce se întindeau pe ele în forme de un albastru realist. Mă ridicam cu sufletul în nuanţe închise şi îmi continuam paşii în cerc.
Alteori mă opream din zbuciumul meu şi mă aşezam pe marginea cercului, cu picioarele pătate deja şi atârnate în gol. Le mişcam ca un copil, agitat şi nerăbdător, izbind prin norul cu gust de cuvinte şi încercând voluntar să îmi scufund glezna în albastrul vaporos. Gesturile scurte şi temătoare nu reuşeau niciodată să îmi satisfacă gândul nematerializat. Şi atunci prindeam curaj agăţându-mă cu mâinile pătate de linia cercului şi încercând cu propria emoţie marea de cuvinte nescrise de sub mine. Cu trupul suspendat între tăceri lăsam cuvinte să evadeze şi să intre în mine, pansându-mi rană după rană. Era un semnal de trezire dar insuficient. Aveam să înţeleg destul de repede că era nevoie de mult mai mult. Era nevoie ca eu să mă las înghiţit cu totul, să mă scufund în marea de cuvinte.
M-am ridicat pe marginea cercului, am tras adânc aer în piept, un aer sărac de cuvinte, mi-am împreunat mâinile deasupra capului şi am plonjat în marea de dedesubt. Acelaşi gând mi-a însoţit plonjonul chiar şi după ce marea de cuvinte m-a înghiţit. Gândul că saltul meu este un gest de salvare pentru iubirea din tine!
2 Comments
O primavara frumoasa, Adrian!
Mulţumesc frumos, Dor! Şi eu îţi doresc o primăvară frumoasă!