Cu toţii ne aducem aminte de vremea copilăriei noastre. Când spun ne aducem aminte mă refer la generaţia “decreţeilor” şi a celorlalţi născuţi după, în anii de aur ai ceauşismului. De fapt, “decreţei” sunt toate generaţiile născute după decret (1966) şi până în decembrie 1989. În popor sunt numiţi “decreţei” doar cei născuţi în perioada de vârf a naşterilor post decret, adică în perioada 1966-1972. Oriunde ne-am fi născut în România, eram mulţi pe aceeaşi uliţă, eram mulţi pe aceeaşi stradă.
Părinţii erau plecaţi la muncă, în fabrici şi uzine, la colectiv lucrând pământul, pe şantierele patriei, la canalul Dunăre-Marea Neagră, la construcţia casei poporului şi a mirificului bulevard “victoria socialismului”. Mă scuzaţi că am scris câteva substantive proprii cu literă mică. Pe vremea aceea era crimă de lezmajestate, acum doar mă trageţi de mână că am ceva lacune de pe vremea şcolii. Copii fiind, noi eram singuri acasă şi cu cheia de gât. Plecam singuri la şcoală, veneam singuri de la şcoală. Mâncam sau nu mâncam, făceam sau nu lecţii, apoi ieşeam pe stradă la joacă. Aşa am dus-o toată şcoala generală.
Pe la 8 ani mă urcam în tramvai, şi din Titan mă duceam pe Dudeşti la fostul hipodrom. Ne uitam (eram 2-3 prieteni) la cai şi apoi ne distram sărind pe căpiţele cu fân. Pe la 11 ani băteam cu bicicleta jumătate din Bucureşti, cartierul nu mai avea niciun secret pentru noi. Mai trăgeam o fugă şi pe la Cernica atunci când ne săturam de străzile oraşului. Pe la 12 ani traversam oraşul dintr-un capăt în celălalt ducându-mă la fotbal, la antrenamentele de la Sportul Studenţesc. Credeţi că părinţii mei ştiau ceva de plimbările mele? Nicio şansă!
Ei bine, Karla, fiică-mea de 12 ani, habar nu are cum arată cartierul în care locuieşte. Nu ştie decăt drumul până la şcoală şi înapoi plus două, trei trasee. Uneori am mai trimis-o 200m până la piaţă, şi trebuie să recunosc că nu m-am simţit foarte liniştit până nu s-a întors acasă. Alteori s-a mai dus singură până la bunica, nu trece prin nicio pădure şi are de mers doar 1km. S-a mai întors singură de la o colegă de clasă, doar 7-800m. E adevărat că nu prea iese din casă. În timpul şcolii are programul foarte încărcat, iar pe la bloc nu şi-a făcut prietene. Preocupări diferite.
Acum două săptămâni, în primele zile de vacanţă, o văd pe Karla studiind o hartă a Bucureştiului. M-am amuzat teribil. Urma să se întâlnească a doua zi cu Maria, colega de clasă şi prietena ei, şi împreună să exploreze centrul Bucureştiului. Fiind nevoită de multe ori să facă drumuri cu metroul până la locul de muncă al părinţilor, Maria mai cunoaşte cât de cât anumite zone ale oraşului. Astfel că s-a gândit să o scoată la plimbare prin centru pe draga ei prietenă Karla. Fiică-mea s-a apucat să studieze harta de parcă vroia să securizeze traseul. S-au hotărât să meargă cu metroul până la Universitate, iar de acolo să hoinărească pe străduţe având ca destinaţie Parcul Cişmigiu, după care înapoi acasă. Am simţit-o uşor agitată dar şi încântată de “excursia” din ziua următoare. Deşi pentru mine era o grijă în plus, am încurajat-o să facă acea plimbare.
În seara următoare când am ajuns acasă de la muncă, Karla mi-a povestit amuzată despre plimbarea pe străduţele de la Universitate. Şi cum în drum spre Cişmigiu, cu harta Bucureştiului desfăşurată în mâini, întrebau în franceză pe câte un trecător pe unde pot ajunge în parc: “S’il vous plaît monsieur, pouvez-vous nous dire comment aller au Parc Cişmigiu?”
Dacă vedeţi prin zona Universităţii – Cişmigiu două “pupeze franţuzoaice” umblând cu o hartă în mână, şi întrebând trecătorii cum să ajungă în Parcul Cişmigiu, să ştiţi că sunt Karla şi Maria, prietene şi colege de clasă.
Copiii voştri tot aşa turişti străini de…oraş sunt?
Părinţii erau plecaţi la muncă, în fabrici şi uzine, la colectiv lucrând pământul, pe şantierele patriei, la canalul Dunăre-Marea Neagră, la construcţia casei poporului şi a mirificului bulevard “victoria socialismului”. Mă scuzaţi că am scris câteva substantive proprii cu literă mică. Pe vremea aceea era crimă de lezmajestate, acum doar mă trageţi de mână că am ceva lacune de pe vremea şcolii. Copii fiind, noi eram singuri acasă şi cu cheia de gât. Plecam singuri la şcoală, veneam singuri de la şcoală. Mâncam sau nu mâncam, făceam sau nu lecţii, apoi ieşeam pe stradă la joacă. Aşa am dus-o toată şcoala generală.
Acum două săptămâni, în primele zile de vacanţă, o văd pe Karla studiind o hartă a Bucureştiului. M-am amuzat teribil. Urma să se întâlnească a doua zi cu Maria, colega de clasă şi prietena ei, şi împreună să exploreze centrul Bucureştiului. Fiind nevoită de multe ori să facă drumuri cu metroul până la locul de muncă al părinţilor, Maria mai cunoaşte cât de cât anumite zone ale oraşului. Astfel că s-a gândit să o scoată la plimbare prin centru pe draga ei prietenă Karla. Fiică-mea s-a apucat să studieze harta de parcă vroia să securizeze traseul. S-au hotărât să meargă cu metroul până la Universitate, iar de acolo să hoinărească pe străduţe având ca destinaţie Parcul Cişmigiu, după care înapoi acasă. Am simţit-o uşor agitată dar şi încântată de “excursia” din ziua următoare. Deşi pentru mine era o grijă în plus, am încurajat-o să facă acea plimbare.
