Gânduri printre secunde

S-a scurs luna ianuarie. Mi s-au lipit de tălpi zilele ei îngheţate şi scurse, bucăţi de gânduri răzvrătite şi zburând nebune în jurul meu. S-au dus înghiţiţi în respiraţii o sută de kilometri din cei aproape o mie trei sute ce îmi numără secundele până la Maratonul din Octombrie. Am tras după mine un suflet îngheţat, un suflet renegat de gânduri, un suflet părăsit de amintiri, un suflet căzut parcă într-o eră glaciară fără sfârşit. Am tras după mine un suflet! Singur mi-am tras sufletul îngheţat pe aleile geruite ale parcului, ca într-o cursă spre Pol, o cursă spre Polul Deznădejdii. Am simţit sub tălpi polul, l-am atins, am ars bucăţi din el cu furia ce îmi înconjura căptuşeală sufletul îngheţat. Şi din căuşul palmelor mi-am otrăvit dorul cu izvorul născut prin topire. Mi-am tăiat bucăţi din suflet şi mi-am făcut un iglu în care am zăcut bolnav aşteptând o primăvară ce nu mai vine. Am aşezat iglul lângă Pol, la marginea izvorului ce căra spre necunoscut bucăţi de sloiuri din sufletul meu, bucăţi luminate strident de furia ce îmi ardea mocnit celelalte bucăţi din mine.

E ora 21.45. Mă ridic din fotoliu şi îmi arunc ochii pe telefon să văd câte grade mă aşteaptă pe marginea parcului. Sunt grade diferite de cele care îmi pansează pe interior sufletul. Mă îmbrac, îmi pun pe mâna stângă ceasul ce îmi amestecă secundele cu bătăile de inimă. Ce ciudat! Cum o reuşi inima să mai bată prinsă într-o lume îngheţată? Săraca mea inimă! Câte zgârieturi şi câţi ţurţuri îi brăzdează durerea? Îmi pun pe mâna dreaptă manşonul alb, doar el îmi mai mângâie fruntea transpirată şi îngândurată, doar el mai dezmiardă suviţele zbătându-se în ger. E trecut de 22.00. Intru pe aleile parcului. E frig, e pustiu, e apăsător.

Dau drumul la cronometru şi încep să alerg. Mă aşteaptă opt kilometri de efort, două ture şi jumătate de parc. Sunt în perioada de acumulare, sunt undeva la 25% din potenţialul din toamnă de la Semimaraton, dar peste cel de la Wings, când am zburat prima dată într-o astfel de cursă. În săptămâna aceasta ar trebuie să cobor sub 44 de minute. Dar nu azi, cu siguranţă nu azi. Gândurile nu îmi dau pace şi îmi virusează mecanismul. E vacanţă şi în fiecare seară am fost să patinez cu Măriuca. În ciuda gândurile nebune parcă am reuşit să evadez un pic din iglu. Mi-am lăsat buzele să murmure, să cheme încetişor şi eu am alunecat, am alunecat duios pe gheaţă, nu pe cea din sufletul meu. Mi-am cizelat un pic alunecarea. Am început să simt lamele patinei ca pe nişte prelungiri ale mele, ca nişte prelungiri ale degetelor ce mângâie gheaţa şi o încălzeşte în clipa de trecere. De ce să mângâi această gheaţă ce mă ţine captiv? Mă învârt pe gheaţa patinoarului într-o detaşare totală. Sunt eu cu mine, cu sufletul meu pustiit. Mă învârt în acelaşi sens ca şi la alergare, în sens opus acelor de ceasornic. Ca şi cum aş vrea să opresc timpul în loc. Acum îl opresc degeaba. Aş vrea să îl întorc înapoi, aş vrea să dau timpul înapoi. Nu cu mult, doar cu câteva amintiri, cu câteva amintiri l-aş întoarce înapoi şi l-aş îngheţa. Dar timpul nu ascultă pe nimeni, timpul se scurge implacabil şi dureros.

Prima trecere pe sub pod. Am parcurs o jumătate de tură. Mă uit la cronometru. Au trecut nouă minute şi ceva secunde. Da, e o cursă mai lentă. Exact cum mă aşteptam. Gândurile nu îmi dau pace. Îmi decuplează creierul de paşi, de bătaia braţelor, de respiraţie. Şi mă aruncă la marginea iglului. Mă aruncă printre bucăţile de gheaţă din suflet. Mă lovesc de ele continuu. Uneori par mai mici, parcă s-au mai topit, parcă muchiile s-au mai rotunjit. Probabil de la alergare. Energia care mă inundă ar putea topi tot, tot. Dar ce să fac cu ea? Ce rămâne după ce voi topi toată gheaţa? Ce voi găsi acolo? Se vor întoarce sentimentele şi vor repopula craterele născute după era glaciară? Uneori simt, ca acum, uneori simt că energia paşilor mei mi-a încălzit un colţişor rebel de suflet şi l-a dezgheţat. Uneori simt că acest colţişor îşi cheamă amintirile înapoi. Le cheamă dar unde să le ascundă, unde să le ascundă de furia ce mă înconjoară.

A doua trecere pe sub pod. Am parcurs o tură. Ceasul îmi arată câteva secunde peste 17 minute. Mă încadrez cu timpul în intervalul stabilit, dar nu cobor sub 44 de minute. În seara asta alerg cu gândurile printre secunde. Un zgomot în buzunarul stâng de la fâş nu îmi dă pace. E ca un uşor zgâriat de uşă. Ca o atenţionare că ceva e acolo. Îmi duc mâna în buzunar şi pipăi interiorul. Ating cu mâna cochilia de melc. E cochilia ce mă însoţeşte în fiecare alergare. Acum înţeleg zgomotul ei, e ca o îmbărbătare: Hai! Hai! Hai!… Atât poate să trimită până la mine. Restul sunt doar şoapte ce mi le spune doar la ureche. Îmi ştie amintirile şi mi le şopteşte la ureche. Îmi vorbeşte despre mare, despre valuri, despre dezmierdări, îmi vorbeşte despre tine. Ştiu! Eu am vorbit mai mereu despre munte. Muntele este fratele meu. L-am descoperit cărăruie cu cărăruie. L-am primit în mine prin strungile Făgăraşului, în anul meu sabatic. Mi-am săgetat degetele prin Acele Cleopatrei şi pe Negoiu ne-am făcut fraţi de cruce. Eu frate de cruce cu muntele.

A treia trecere pe sub pod. E ca o punte a suspinelor pe sub care îmi duc paşii neobosiţi. Ei nu obosesc, doar aleargă, aleargă şi produc energie pentru un suflet îngheţat. Mai am doar o singură tură în seara asta, au trecut aproape 27 de minute. Nici nu mai ştiu pe unde îmi rătăceau gândurile. Munte, mare. Cochilia! Da, cochilia ce îmi şopteşte la ureche, ce îmi aduce amintirile înapoi. Era vară, vara în care am simţit pentru prima dată Marea. Vara în care mi-am lăsat gleznele dezmierdate de atingerea ei. În care valurile mă înlănţuiau în îmbrăţişări pătimaşe, interzise dar pătimaşe. Vara în care nisipul ei, al Mării, îmi desena cuvinte de iubire pe fiecare porţiune din mine. Vara în care m-am trezit într-o dimineaţă zburând, înălţându-mă zmeu peste întinderea ta, vara în care mi-am rupt firul aşteptării şi m-am oprit în cer, privindu-te cu atâta dragoste încât m-am transformat în astru. Şi m-ai numit Soare, Soarele tău. Îmi amintesc totul, fiecare amănunt, fiecare clipă, fiecare zbor, fiecare rază cu care te dezmierdam. Ce bine că îmi revin acasă amintirile! Ce bine! Simt picături topite din sufletul îngheţat cum se scurg pe pieptul meu. Atunci mi-ai lăsat o cochilie ca zălog al iubirii tale. Îţi aminteşti? Mi-ai lăsat-o pe marginea canapelei pe care ne înghesuiam înlănţuiţi, pe marginea canapelei de culoarea nisipului mângâiat de valuri, de valurile tale, a canapelei pe care am învăţat amândoi să respirăm împreună, sorbindu-ne şoaptele, gesturile, privirile. Îmi duc cochilia la ureche şi le aud, martore voluntare, toate, toate emoţiile cuprinderii dintre Soare şi Mare.

Am terminat, am terminat cursa din această seară. Două ture şi jumătate de parc. 45 de minute şi 26 de secunde. Sunt obosit, respir greu. Sunt transpirat, sunt lac de sudoare. Şuviţele mele picură, picură ca atunci când privirile mele străpungeau privirile tale, ca atunci când mă pierdeam în cuvintele rostite de buzele tale. E ora 23.00. E frig, e pustiu, e apăsător. Îmi duc paşii obosiţi către casă, către iglul construit din bucăţi îngheţate ale sufletului meu. Oftez! Mai am atâta de alergat până la Maraton, 1200 de kilometri… de gânduri printre secunde, milioane de paşi cu tine în gând.

Pe curând, draga mea! Pe curând…

va urma…

Foto

Poveşti născute din valurile mării:

• Cvnt ntrmnt

• Golful Sufletului

• Război civil… în sufletul meu!

• Ucigaşul de suflete

• Nopţi albe

• Soarele meu!