S-a scurs luna ianuarie. Mi s-au lipit de tălpi zilele ei îngheţate şi scurse, bucăţi de gânduri răzvrătite şi zburând nebune în jurul meu. S-au dus înghiţiţi în respiraţii o sută de kilometri din cei aproape o mie trei sute ce îmi numără secundele până la Maratonul din Octombrie. Am tras după mine un suflet îngheţat, un suflet renegat de gânduri, un suflet părăsit de amintiri, un suflet căzut parcă într-o eră glaciară fără sfârşit. Am tras după mine un suflet! Singur mi-am tras sufletul îngheţat pe aleile geruite ale parcului, ca într-o cursă spre Pol, o cursă spre Polul Deznădejdii. Am simţit sub tălpi polul, l-am atins, am ars bucăţi din el cu furia ce îmi înconjura căptuşeală sufletul îngheţat. Şi din căuşul palmelor mi-am otrăvit dorul cu izvorul născut prin topire. Mi-am tăiat bucăţi din suflet şi mi-am făcut un iglu în care am zăcut bolnav aşteptând o primăvară ce nu mai vine. Am aşezat iglul lângă Pol, la marginea izvorului ce căra spre necunoscut bucăţi de sloiuri din sufletul meu, bucăţi luminate strident de furia ce îmi ardea mocnit celelalte bucăţi din mine.
Nisipul fierbinte îmi încingea tălpile şi îmi alerga energiile nerăbdătoare prin tot corpul. Păşeam întâi ca o felină, plutind netulburat peste plaja ademenitoare, pentru ca apoi să îmi scufund glezna în nisip, lăsându-l să mă dezmiardă. Mergeam cu ochii închişi respirând cu atâta nesaţ aerul încărcat de dor. Pieptul umflat de atâta emoţie, ducea până în adâncuri gustul de infinit ce mi se lipise pe buze.
O am în suflet şi acum, o privesc şi încă o ating cu aceeaşi delicateţe, cu aceeaşi bucurie, cu aceeaşi hotărâre de reuşită, cu aceeaşi dorinţă de a da un impuls ce generează acolade şi zboruri interzise.
Sâmbăta trecută am participat la un eveniment de suflet, al sufletului meu. Un eveniment despre care am aflat că există de vreo două luni, şi îl aşteptam cu maximă ardoare. Are legătură cu blogăreala, dar nu are legătură cu rima, versurile, poezia şi modul cum aştern în articole. Un fenomen care atinge întreaga planetă, care mişcă continentele, care, în timp de pace, a generat război între două state vecine din America Latină, care a adus porumbei cu ramura de măslin în cioc deasupra a două civilizaţii aflate într-un conflict surd şi nestins. La acest eveniment mi-am regăsit iubirea peticită, o iubire nicicând pierdută, nicicând trădată, nicicând uitată… nicicând…
În viaţa fiecărui om există câte o iubire peticită. Indiferent de gen, nu mai avem voie să pronunţăm cuvântul sex ca să nu discriminăm, fiecare descoperă această iubire peticită încă din fragedă pruncie. Te prinde de mic şi te ţine toată viaţa. Este adevărat că această iubire e mai prezentă în inimile bărbaţilor şi mai puţin în cele ale femeilor. Şi asta nu pentru că ele îşi doresc o iubire plină şi imaculată, sau că ei sunt mai imaturi şi au cugetul plin de iubiri peticite. Ci pentru că rădăcinile acestei iubiri sunt născute adânc în trecut, de pe vremea când ele, femeile, erau protejate şi ascunse de capriciile lumii.
