Funambulul

Cu degetul mare ating ușor firul aproape invizibil. Mișcarea este fluidă, o presiune discretă, ca o mângâiere a palmelor peste coala de hârtie. În călcâiul drept se simt mirări, se strâng semne ce tremură pe lângă glezne și urcă, urcă pe gambă. Umerii se apleacă înainte cu brațele bătând aerul în căutarea unui echilibru. Trupul se rotește nesigur către stânga, un gest de protecție pentru atriul stâng ce pulsează vulnerabil deasupra hăului, sau o încercare de împingere a palmei cu degetele deschise către celălalt capăt al visului. Nesiguranța îmi trage umerii înapoi și brațele se întind ca niște aripi de fraze neterminate, lăsând chemarea ghemuită în căușul palmei. Călcâiul stâng se așază pe rândul următor, lăsând cealaltă parte a inimii să alunece peste înțelesuri.

Am ochii închiși. Nu teama mă face să mângâi firul cu ochii închiși. Tremuratul gambelor are ceva din amețeala silabelor la marginea gestului neînceput, iar dansul umerilor desenează solfegii pe un cer coborât cu stelele agățate în propriile-mi șuvițe. Am ochii închiși și mângâi secundele cu degetele mari de la picioare, până când călcâiele sunt pregătite să le strivească și să le împrăștie peste un timp incremenit.

Cu fiecare pas pătrund în măruntaiele lui. Îl simt cum mi se agață de glezne de parcă ar vrea să mă țină captiv. Să mă țină departe de tot ce mi-a furat, de tot ce mi-a ascuns prin unghere de suflet. Îmi leagă ambele glezne, încercând să mă convingă că așa este totul sigur și că nu mi se poate întâmpla să mă prăbușesc în mine. Cum să accept așa ceva, să stau departe de libertatea pașilor ce mi se mișcă pe firul nevăzut al gândurilor mele. Smucesc un pas către ecou și trupul mi se dezechilibrează de atâta dorință. Mă clatin între două fraze și cuvintele îmi strigă de spaimă. Ochii mi se deschid căutând un punct de sprijin, căutând să se deprindă cu scena dezastrului, cu colțul din care emoțiile nu vor mai putea ieși vreodată. M-aș agăța cu degetele de secundele strivite, ca și cum aș deveni un copil al lor, al secundelor, dar ele nu vor să îmi promită decât un zbor frânt cu aripi bolnave de atâta cădere.

Mă întind în cădere pe propriul meu vis, mușcând cu bătăile inimii din vibrația secundelor răzvrătite. E atâta tăcere de când gleznele îmi atârnă în gol, de când palmele s-au strâns nelăsând degetele să se cheme. Îmi ating buzele de firul nevăzut reîmblânzind secundele ce îmi numărau căderea. Pleoapele mi se lasă grele peste ochi. Trupul mi se ghemuiește căutând să se regăsească, să își regăsească poziția de echilibru. Un genunchi se ridică, de pe rotulă sângerează chemări. Umerii își îndreaptă dorința și deschid brațele a zbor. Un dans ușor al gândurilor, apoi fraza își așterne cuvintele. Cu degetul mare alunec ușor peste firul aproape invizibil. Mișcarea este fluidă, ca o mângâiere a palmelor peste coala de hârtie…

Înaintez suspendat între bucăți din mine, fără să știu de unde plec, fără să știu către ce mă îndrept!

Foto

Articole asemănătoare:

• Povestiri din Desinence – Căderea

• Tango to Desinence

• “Blestemul pământului”

• Amurgul norilor

• Adagio cu frunze coapte