Ultima echipă iese din circuit și coboară agale scările. Fiecare treaptă oscilează ca un pendul ținând în alertă genunchii cuprinși de un tremurat deranjant. Trupurile se mișcă sincron căutând atingerea. Degetele se strâng crispate în căutarea celuilalt. Privirile li se intersectează în aerul încă rarefiat de senzațiile trăite. E un amestec confuz decantat din spaima cuvântului așteptat ce urma să fie rostit și ușurarea degetelor ce își desenaseră deja gestul programat. Zgomotul mulțimii se împrăștie în jurul echipei. Și crează o cupolă plină de culoare. Se lasă dezmierdați, e momentul lor de glorie. E momentul lor de nebunie, de dulce nebunie.
Cu degetul mare ating ușor firul aproape invizibil. Mișcarea este fluidă, o presiune discretă, ca o mângâiere a palmelor peste coala de hârtie. În călcâiul drept se simt mirări, se strâng semne ce tremură pe lângă glezne și urcă, urcă pe gambă. Umerii se apleacă înainte cu brațele bătând aerul în căutarea unui echilibru. Trupul se rotește nesigur către stânga, un gest de protecție pentru atriul stâng ce pulsează vulnerabil deasupra hăului, sau o încercare de împingere a palmei cu degetele deschise către celălalt capăt al visului. Nesiguranța îmi trage umerii înapoi și brațele se întind ca niște aripi de fraze neterminate, lăsând chemarea ghemuită în căușul palmei. Călcâiul stâng se așază pe rândul următor, lăsând cealaltă parte a inimii să alunece peste înțelesuri.
