Tag

cădere

Browsing

Am ajuns. Aproape… am ajuns. Simt asta! Simt schimbarea din jurul meu. Sunt semne pe care nu le înțeleg pe deplin, dar nici nu pot să le ignor. Mă opresc o secundă. Mă opresc deși aerul mă împinge înainte. De ce oare mă mai opresc? Fiecare oprire e doar o iluzie, o iluzie ce mă aruncă și mai aproape de marginea căderii. Sunt doar propriile mele născociri, sunt minciuni ale gândurilor, sunt pete de culoare ce ard și lasă în urmă găuri ce îmi accelerează cursa. Sunt aritmii ce seduc cu note de Chopin șoptite peste umăr, otrăvuri picurate în suflete obosite de frecvența pașilor. Sunt slăbiciuni coborâte în tremuratul gesturilor, când aleile se îngustează până la îmbrățișarea genunchilor răniți de cuvintele strigate de pe margine. Sunt respirații dintr-o uvertură ce vrea să își ascundă propriul Götterdämmerung.

Privesc la strada care pare uitată în această zonă a orașului. E miezul zilei și aerul zace încremenit de atâta nemișcare. Trotuarele pustii se privesc indiferente. Doar două, trei bucăți de hârtie se zbat neputincioase pe mijlocul drumului. Nu le ajută nimeni. Nici un bombeu de copil distrat, nici vântul cu toanele lui furioase, nici respirația cu tristeți de decembrie a naturii. Tălpile mi s-au oprit într-un echilibru nedorit pe marginea bordurii. Îmi alunecă aproape imperceptibil înainte și înapoi, jucându-se cu gândurile mele, scoțându-le din starea de contemplare. E ca un joc pe marginea căderii. A căderii asumate într-o lume plecată dincolo de simțuri.

Cu degetul mare ating ușor firul aproape invizibil. Mișcarea este fluidă, o presiune discretă, ca o mângâiere a palmelor peste coala de hârtie. În călcâiul drept se simt mirări, se strâng semne ce tremură pe lângă glezne și urcă, urcă pe gambă. Umerii se apleacă înainte cu brațele bătând aerul în căutarea unui echilibru. Trupul se rotește nesigur către stânga, un gest de protecție pentru atriul stâng ce pulsează vulnerabil deasupra hăului, sau o încercare de împingere a palmei cu degetele deschise către celălalt capăt al visului. Nesiguranța îmi trage umerii înapoi și brațele se întind ca niște aripi de fraze neterminate, lăsând chemarea ghemuită în căușul palmei. Călcâiul stâng se așază pe rândul următor, lăsând cealaltă parte a inimii să alunece peste înțelesuri.

Se stinge. Se stinge în tăcere. Își duce umbrele gândurilor tot mai lungi, tot mai subțiri, tot mai diluate, tot mai departe. Tot mai departe de un colț de retină pe care se proiectau ferestre deschise, cu dantele fluturând peste cuvinte şoptite, cu bătăi tandre în uși zăvorâte ce dărâmau cărămidă cu cărămidă din zidul resemnării. Se stinge brăzdând aerul gesturilor pierdute, dezlipindu-se de şuviţe uscate, intersectând priviri întoarse spre interior, alunecând pe buze triste şi scurgându-se, scurgându-se în adâncuri.

Translate »