Se stinge. Se stinge în tăcere. Își duce umbrele gândurilor tot mai lungi, tot mai subțiri, tot mai diluate, tot mai departe. Tot mai departe de un colț de retină pe care se proiectau ferestre deschise, cu dantele fluturând peste cuvinte şoptite, cu bătăi tandre în uși zăvorâte ce dărâmau cărămidă cu cărămidă din zidul resemnării. Se stinge brăzdând aerul gesturilor pierdute, dezlipindu-se de şuviţe uscate, intersectând priviri întoarse spre interior, alunecând pe buze triste şi scurgându-se, scurgându-se în adâncuri.
În faţă ni se deschide un culoar lung și săgetat cu mici luminițe. Semiîntunericul din jur îşi găseşte ecou în spaima din mine. Fiecare pas pocneşte surd şi amplifică bătăile inimii. Mişcările sunt grele, învăluite într-o tristeţe ce se lipeşte pe tălpi, pe haine. Gesturile sunt legate şi îşi târăsc umbrele pe pereţii mohorâţi, tapetaţi cu desene. Gândurile oscilează şi îşi caută evadarea. Nu se mai suportă unele pe altele și se topesc în scene de canibalism. Buzele uscate trag din aerul bolnav și încearcă să îl modeleze în cuvinte de îmbărbătare. Palmele noastre se strâng, degetele ni se îmbrățișează tăcute.
Deseori mă plimbam riscant pe marginea cuvintelor, lăsându-mi pașii să alunece prin înțelesuri tăioase, înțelesuri ce îmi răneau liniștea încercând să îmi scurgă gesturi din propriile tăceri și să mă arunce în hazardul gândurilor ascunse. Cu pleoapele coborâte pe geana de lumină, suficient ca ochii să caute dincolo, printre dorințe, cu brațele deschise a cădere, cu degetele mușcând aerul gol, călcam literă cu literă până ce țipătul cuvântului strivit îmi pătrundea sub piele și își croia așternutul pentru fraza ce urma să se scrie în drumul spre inimă.
Zgomotul plutește lin în spațiul încărcat de sărbătoare. Se lasă dus de aerul proaspăt venit prin crăpătura geamului de la balcon, un aer de iarnă împodobit cu sclipiri de bucurie, ca o respirație îmbujorată de copil obosit și lungit lângă propria sanie după o coborâre frenetică pe derdelușul copilăriei. Cu fiecare respirație ce taie aerul, zgomotul crește lipindu-se de pereți, mângâindu-i în trecerea lui. Sunt mici fâșâituri, zgârieturi, atingeri ce trezesc în simțurile ei nerăbdarea și bucuria vânătorii.
Preludiu… „Crucea„… Copleşită de atâta emoţie a lăsat să îi cadă de pe umeri bucata de lemn pe care o tot căra. S-a lăsat purtată printre petale dansând şi simţindu-şi bucăţi de suflet vibrând sincron cu jocul de lumini al soarelui. Soarele îşi proiecta propria imagine în câmpul de flori, o imagine plină de gesturi, o imagine ce încetişor o învăluia.
“Ai venit! Sunt… trăiesc… o emoţie mare! Zâmbesc interior şi… valsez! Aş fi vrut să pot valsa deplin, iar acum că eşti aici… e adevărat?”… au sunat vorbele ei şi s-a lăsat învăluită într-un vals trandafiriu purtată de lumina soarelui prin câmpul cu flori. Prinsă în lumina soarelui a valsat tot câmpul de flori, de la un capăt la altul…
Intermezzo… continuare… Cu flori agățate de poalele rochiei, cu pale de vânt șoptindu-i picurat pe umerii atinși de o veche resemnare, cu buzele tremurate de emoție, cu ochii sclipind temători, și-a îmbrățișat starea de abandon, acolo, în mijlocul câmpului. O ultimă privire speriată aruncată spre colbul drumului.
Aerul vibrează în tonalități variate și pline de culoare. E un zumzet teribil în jur. Voci peste voci se ciocnesc, se întrepătrund, se duelează, se ridică împreună într-o spirală emoțională. Mă simt prins ca într-un clește. Ceva mă presează cu atingeri constante în umărul stâng. Un genunchi tremurat mă atinge dinspre dreapta, iar pe călcâi îmi joacă un pas plecat prea devreme, ca într-un dans febril. Ridic privirea de la călcâiul agresat și privesc după umăr. În dreapta mea văd câteva persoane. Mă întorc către stânga, alte câteva persoane. Le privesc chipurile, îmi sunt total necunoscute. Încerc să mă dezmeticesc, fac eforturi să îmi dau seama ce se întâmplă. Oare unde mă aflu? Cine sunt toate aceste persoane?
Un murmur se desprinde firav picurând în spaţiul dintre noi. Se desenează în cercuri nehotărâte, tremurate, înfometate, pătând, apoi decupând în aerul din jur. Liniştea se rupe în tăceri izolate, impuse, sângerânde, prăbuşite în gol, într-un gol pustiit de cuvinte. Aerul ciuruit de atâtea tăceri se descompune în bucăţi de timp, bucăţi cu memorii frânte în tablouri şterse. Culorile şi-au pierdut emoţia şi alunecă într-un fuior gri ce înghite tot, fiecare scenă, fiecare pas, fiecare gest.
Toamnă. E toamnă. E o dimineață neterminată ce îşi refuză desprinderea de gustul firav al stropilor de rouă. Soarele își face cu greu simțită prezența. E acolo, cu gândurile agățate pe albastrul mişcător al mării, luptând din greu cu norii aruncaţi spre el. Cu raze filtrate mângâie nesigur plaja pustie ce pare că se ascunde departe de tumultul nebun al emoţiilor. Aerul miroase a dor şi a depărtări. Mici valuri se zbenguie într-un joc discret cu nisipul, lăsând sau scăpând firicele de scoici în urmele pașilor abandonaţi. Vântul, mai norocos decât soarele, fură frunze coapte şi rătăcite, jucându-se cu ele, înălțându-le în văzduh ca pe niște zmee neîndemânatice. Pescăruşi privesc invidioşi la dansul ciudat al naturii ruginii.
Gândurile mi se întind tăcute ca nişte braţe răbdătoare ce caută să cuprindă secunde risipite, să smulgă din amprentele lor cuvintele captive, să le elibereze şi să le aducă înapoi în spaţiul gesturilor lente. Le apucă cu atingeri firave și tremurânde, ce au supravieţuit propriilor furtuni, le înmoaie în valuri aşezate pe glezne rătăcite, pe urme lăsate de scoici în tânguiri de ecouri. Le scutură de chemări și le zvântă silabă cu silabă până mi se nasc fraze nerostite pe propriile buze.
Mi-e sete, mi-e foarte sete. Oboseala mi s-a aşezat în tot corpul. E o stare ce m-a invadat cu fiecare secundă scursă. Simt oboseala ca pe o ceaţă care mă învăluie, mă acoperă, se înfăşoară în jurul meu strivindu-mi fiecare fâşie din trup. Inima îmi pompează cu aceeaşi constanţă ca un metronom. De multe ori în alergare îmi duc palma dreaptă şi o lipesc de piept ca un gest de tandreţe faţă de ea. Îi vorbesc, îi simt zbaterea, efortul la care o supun. Încerc să îmi închid orizontul, să îmi blochez gândurile doar pe zeci de secunde şi să le trag uşor spre mine. Să le aduc acasă, să le ţin în mine nedându-le posibilitatea să mă macine, să îmi macine rezervele de energie. Mi-e sete, mi-e o sete teribilă.
Pășesc calm și încrezător pe planșă. Mă așteaptă un nou asalt, un nou pas spre mâine, spre mine, spre ieri, spre tot ce mă face să respir, să simt, să visez, să construiesc. Închid ochii și ascult secundele, le ascult cum se scurg învăluindu-mi gesturile. Le ascult trecerea lăsându-le să îmi fure din bătăile inimii. Trecerea lor îmi așterne un solfegiu dincolo de mine și, mă așteaptă, să pășesc și să picur note, dând sens și poezie urmelor ce se vor abandona. Gândurile îmi zâmbesc şi mi se scurg liniştite prin trup până pe vârful degetelor. Gestul e gata de salt, doar cuvântul se lasă aşteptat în această scurgere de secunde.
Gândurile îmi sunt tot acolo, vibrând, în spațiul dintre murmur și gesturi. Aleargă prin aerul uscat de atâta așteptare, plonjând între un căuș și celălalt. Îmi caută pe vârful degetelor urme de rouă culese în dimineți însorite și înlănțuite în adieri rotunde de chemări. Se conectează acolo, pe fiecare celulă marcată, pe fiecare milimetru atins și cere memoriei frânturi de culori, mișcări de petale, silabe rostite în duet de priviri. Mi se lipesc pe amprente, pe toate, eliberând din ele rămăşiţe de atingeri. Le simt, le simt cum zvâcnesc prin toţi porii, proiectându-mi în căuş un dans al gesturilor lente.
Sfârşit de an, de an şcolar, sfârşit de liceu şi început de vară, un început cu miros de tei picurat în emoţii şi cuibărite toate, toate, în suflet. Paşi grei, nesiguri, ce parcă trag de gânduri şi le împrăştie pe asfaltul zilei de mâine, le abandonează între două respiraţii oftate, sărmane victime ce îşi caută trecutul proaspăt expulzat. Priviri înfundate, sistole descentrate, glas copleşit ce-şi murmură întrebări, întrebări ce îşi caută răspunsuri în urma paşilor ce încă nu s-au aşezat. În stânga, în dreapta, aceleaşi mişcări triste şi legănate, chipuri, multe chipuri ce încep să îşi piardă conturul. Dispare o frunte, dispare un licăr, dispare un zâmbet, palme ce s-au strâns, braţe ce s-au îmbrăţişat, buze cu tot cu propriile cuvinte, dispare o lume întreagă. Totul se transformă într-un abur, ce se strânge, se strânge până devine o părere, o iluzie, o urmă ce se aşează cuminte într-un colţ de suflet. Strada e goală, toate chipurile au dispărut, e goală şi se mişcă singură într-un singur sens. E o stradă cu sens unic, degeaba aruncăm priviri disperate înapoi, degeaba, e o stradă cu sens unic!
Înaintează tăcută către mine. Se întinde ca un braț molatec, cu degetele răsfirate, cu podul palmei alunecând și încercând să mă cuprindă. Fiecare respirație o aduce mai aproape, fiecare sunet, fiecare amprentă lăsată în nisipul încă radiind de căldura Soarelui. Se revarsă în urma paşilor inundând frânturi de gesturi, inundând gânduri neterminate. Le curăţă, le reînvie, le despoaie până la amintiri şi mi le răpeşte, ducându-le dincolo de aşteptări, dincolo de paşi desculţi în noapte.
„Ce faci? Mă echipez. Unde te duci? Ies în parc la alergat. Pe vremea asta? Nu vezi că plouă? Nu contează, programul e program! Nu stai mai bine acasă, te uiţi la un film? Mâncăm alune, bem o bere? Nu. Cu cine alergi? Singur. Nu te plictiseşti? Nu. Cât ai de alergat în seara asta? 11 km, 11.3 km mai precis. E o cursă „comfortable” cum spune myasics, aplicaţia cu ajutorul căreia mi-am setat un program de antrenament. Vor fi câteva minute peste o oră. Brrr, câtă umezeală, ești sigur că ieși la alergat? Acum e parfum, să vezi cum era pe ploaie la 2-3 grade, sau cum era pe ger la -15 grade. Hai, nu mă mai ţine de vorbă, echiparea şi ne vedem la pod” Monolog. Duminică seara, ora 20.30. Mă uit pe aplicaţia de pe telefon. Sunt 13 grade şi plouă.
Gânduri. Mă plimb pe aleile parcului în căutarea propriilor mele gânduri… Gonisem câteva din ele, mi se transformau în ghemotoace de dor, se aprindeau și îmi pârjoleau toate celulele până în suflet. Celelalte s-au speriat și le-am lăsat să fugă. S-au smuls din mine în plină ploaie și s-au dus șiroind în urma celor gonite. M-au lăsat vinovat, mirosind a amintiri topite într-un colț, cu bucăți înnegrite de cer, cu amprente mișcate ce nu mai pot atinge vreun nor. M-au lăsat cu gesturile abandonate în nemișcare, cu rouă stătută în colţul gurii şi negustată, cu respirația bandajând bătăile inimii. M-au lăsat…
Timpul se scurge nemilos către un final știut numai de el. Secundele bat agitate în jur. Le aud cum suflă speriate, cum respiră muribunde în lumini obscure, pulsații efemere ce se sting. Gust din bătaia lor și le simt trăirile, le simt bucuria trecerii. Le simt dorința de a ocupa spațiul și de a fi veșnice, chiar dacă frica este ceea ce rămâne în final pe buzele mele. Se lipesc unele de altele și se prind în forme, ca niște umbre ce nu vor să plece, umbre ce vor să spargă destinul și să dăinuie peste gânduri. Se întind peste mine, s-au smuls răzvrătite din scurgerea timpului și se strâng în jurul meu din ce în ce mai multe, din ce în ce mai multe umbre. Mă las învăluit!
Un hohot de râs mă smulge din griul frigiderului și fug impacientat către fereastră. Auzisem odată că ăștia care sar pe fereastră, înainte să se izbească de pământ încep să râdă în hohote. S-o fi izbit de pământ?… mă întreb înspăimântat. Nu mai apuc să îmi răspund la întrebare. Hohotul de râs îmi mișcase fereastra cu 30 de grade, aceasta făcuse o voltă în râs ca vela unui vas aflat în furtună, iar vela, pardon!, fereastra se proptise direct în fruntea mea. Niște coarne imense apar de undeva, de jos, de sub fereastra mea, și încep să arunce artificii spre mine. O flacără mică mă pișcă de nas și simt cum firul se pierde. Reni!… Reni???… și întunericul se lasă peste mine!
Era o dimineață superbă de decembrie, cel puțin așa o percepeam eu. Coborâsem în stradă și totul în jur mirosea a iarnă, a iarnă așteptată cu sufletul plin, cu ochii sclipitori, cu pieptul fremătând a emoții primite și dăruite. Ridicam privirea spre cer și așteptam să văd cum se scutură, cum fulgi mari, jucăuși, mă vor acoperi ca într-un dans subtil al naturii, căutând împlinire pe buzele mele. Respirația se grăbea în fuioare ce păreau că alintă întreaga stradă a bucuriei mele.
Știu!… Știu că aerul nu este suficient de rarefiat pentru a păstra cuvintele nealterate. Se zbat înfrigurate încercând să se înalțe, să atingă zborul gândurilor ce nu pot fi înlănțuite. Își deschid înțelesurile cu aceeași candoare de copil neștiutor și plonjează de pe buze încremenite. Uneori zborul li se oprește pe marginea privirilor și acolo se amestecă cu fulgerări scăpate de pe retină, născând câmpuri pline de culori ce unduiesc prin aerul impur, neștiind de vremelnicia lor. Alteori se prăbușesc printre bătăi de inimă, sărmane neșoptite dorințe ce rătăcesc prin camere prea pline.