Timpul se scurge nemilos către un final știut numai de el. Secundele bat agitate în jur. Le aud cum suflă speriate, cum respiră muribunde în lumini obscure, pulsații efemere ce se sting. Gust din bătaia lor și le simt trăirile, le simt bucuria trecerii. Le simt dorința de a ocupa spațiul și de a fi veșnice, chiar dacă frica este ceea ce rămâne în final pe buzele mele. Se lipesc unele de altele și se prind în forme, ca niște umbre ce nu vor să plece, umbre ce vor să spargă destinul și să dăinuie peste gânduri. Se întind peste mine, s-au smuls răzvrătite din scurgerea timpului și se strâng în jurul meu din ce în ce mai multe, din ce în ce mai multe umbre. Mă las învăluit!
Un hohot de râs mă smulge din griul frigiderului și fug impacientat către fereastră. Auzisem odată că ăștia care sar pe fereastră, înainte să se izbească de pământ încep să râdă în hohote. S-o fi izbit de pământ?… mă întreb înspăimântat. Nu mai apuc să îmi răspund la întrebare. Hohotul de râs îmi mișcase fereastra cu 30 de grade, aceasta făcuse o voltă în râs ca vela unui vas aflat în furtună, iar vela, pardon!, fereastra se proptise direct în fruntea mea. Niște coarne imense apar de undeva, de jos, de sub fereastra mea, și încep să arunce artificii spre mine. O flacără mică mă pișcă de nas și simt cum firul se pierde. Reni!… Reni???… și întunericul se lasă peste mine!
Era o dimineață superbă de decembrie, cel puțin așa o percepeam eu. Coborâsem în stradă și totul în jur mirosea a iarnă, a iarnă așteptată cu sufletul plin, cu ochii sclipitori, cu pieptul fremătând a emoții primite și dăruite. Ridicam privirea spre cer și așteptam să văd cum se scutură, cum fulgi mari, jucăuși, mă vor acoperi ca într-un dans subtil al naturii, căutând împlinire pe buzele mele. Respirația se grăbea în fuioare ce păreau că alintă întreaga stradă a bucuriei mele.
Știu!… Știu că aerul nu este suficient de rarefiat pentru a păstra cuvintele nealterate. Se zbat înfrigurate încercând să se înalțe, să atingă zborul gândurilor ce nu pot fi înlănțuite. Își deschid înțelesurile cu aceeași candoare de copil neștiutor și plonjează de pe buze încremenite. Uneori zborul li se oprește pe marginea privirilor și acolo se amestecă cu fulgerări scăpate de pe retină, născând câmpuri pline de culori ce unduiesc prin aerul impur, neștiind de vremelnicia lor. Alteori se prăbușesc printre bătăi de inimă, sărmane neșoptite dorințe ce rătăcesc prin camere prea pline.
O ultimă rază de soare se strecura pe furiș printre frunzele jucăușe și desena stângaci pe un colț de fereastră. Pe perete, un alb nedorit se întindea vâscos și murdar doborând verdele nesigur de sub pași întârziați. Din toate direcțiile se strângeau urme și se pierdeau într-o pată de timp. Timpul se pulveriza în picături de sudoare și transforma aerul într-un spațiu crud, într-o capsulă ce frânge gesturi și soarbe rămășițe de licăriri. O umbră căzută în agonie, o umbră se zbate înfiptă în strigătul ce izbește pereții.
Mi-am simțit ploapele tresărind apoi tot corpul crispându-se nervos. O lumină orbitoare mă invadează într-un mod neplăcut, nimic din starea de imponderabilitate pe care o povestesc cei care au trecut prin experiențe traumatizante. Mai degrabă pare o lumină vârâtă în ochi de niște forțe ostile. Gândurile nu trec mai departe pentru că în secunda următoare o voce teribil de enervantă mă scoate din amprenta propriului corp. Cuvinte neînțelese îmi explodează în creier. Îmi trec în revistă starea și nu știu de unde vine această agresiune. Nu este din mine! Vine de undeva din exterior, din afara eului meu.
Nu îşi schimbase poziţia de ceva vreme. Timpul se scurgea nebăgat în seamă în ciuda secundelor ce se lipeau de aerul respirat. Era aşezat într-un fotoliu, cu braţul stâng trecut peste abdomen ca într-un gest de durere, cu privirile dezmembrate şi fixate undeva într-un univers ştiut numai de el. Braţul drept sprijinit în cot se ducea ancoră spre faţă susţinând un chip imobil. Între degetul mare şi arătător buzele pulsau cuvinte neştiute. Gândurile fulgerau între confluenţe de priviri şi rămăşiţe de gesturi salvate undeva în spatele chipului.
Avea drumul ei bine cunoscut. Fusese stabilit cu mult timp înainte şi nu avea de gând să se abată de la ceea ce îi fusese dat. Îşi luase bucata de lemn în spinare, îşi protejase ochii cu povara demnităţii, îşi zăvorâse un colţişor din suflet, un colţişor unde îşi promisese să nu mai intre niciodată şi o pornise pe drumul fără sfârşit. Parcurgea acest drum cu hotărârea şi resemnarea unui osândit ce îşi acceptase soarta. Nu o mişcau din drumul ei nicio şoaptă a naturii, nicio adiere de vânt, nici măcar fulgerele furtunilor sufleteşti.
Cuvintele mele rătăcesc captive pe aceleaşi alei scăldate sub primele sclipiri ale razelor de lună. Rătăcesc departe de mine, departe de gânduri confuze, de gesturi frânte, de rămăşiţe fumegânde împrăştiate cu furie şi apoi ascunse într-un colţ ce altădată vibra sub atingerea petalei de trandafir. Ele, cuvintele, au luat tot ce au putut salva şi au dispărut în întunericul aleilor, rătăcind neobosite pe urmele paşilor întipăriţi în chemări de vals. Au plecat singure într-un soi de pelerinaj prin locuri în care altădată se legănau şoptite la umbra gesturilor lente. Au plecat iar eu am rămas contur golit de emoţii.
La început a fost albastrul…
…o picătură de albastru căzută din cer şi prelinsă pe o frunză de cireş ce tremura a şoapte în geamul meu. De pe frunză a picurat a rană în căuşul palmei mele şi într-un gest de uimire mi-a poposit pe tâmplă gând nenăscut. S-a amestecat apoi cu imagini de vise într-un dans duios pe retină, desenând în paşi emoţii după emoţii. După fiecare dans îmi plonja în adâncurile mele şi îmi stropea pereţii sufletului, creionând cuvinte ce îşi căutau înţelesul, cuvinte ce îşi căutau locul în fraze nescrise.
Un uruit deranjant mă trezeşte brusc. Deschid ochii şi mă concentrez pe zgomot. E dimineaţă şi ţipătul de flex parcă îmi goneşte soarele din geam. Sunetul este inconfundabil. Flex! Flex! Flex! Rimează cu un sunet plin de voluptate dar nu îmi crează decât crispare. Îmi aduc aminte instantaneu de „vorbele” pseudovărului meu din blogosferă. Andrei spunea că cel mai dur vestitor al primăverii este flexul. Mă întreb cine o fi început deja lucrările în apartament. Şi totuşi sunetul avea o notă mai gravă.
Mă plimbam prin port de câteva zile în şir. Le pierdusem numărul în izbiturile valurilor ce încercau să înghită digul şi să se reverse peste gândurile mele. Păşeam ca un somnambul printre sunete. Paşii mi se mişcau şovăitori printre rafalele de respiraţie, se învârteau în cerc ca într-un ticăit de orologiu, cu mişcări sacadate, cu opriri lungi şi dese pe fiecare notă descoperită, pe fiecare notă ce îmi răspundea în suflet. Poposeam cât un ecou al propriilor gânduri apoi călcam mai departe cu aceeaşi teamă că fiecare notă părăsită îmi va exploda sub paşi şi voi rămâne infirm de cuvinte, cu resturi de înţelesuri pătrunzându-mi în carne şi otrăvindu-mi durerea.
Mi-au bătut în fereastra sufletului într-o zi de februarie, un februarie primăvăratic inundat de ghiocei şi de raze jucăuşe de soare, mi-au bătut timid, cu luciri de aduceri aminte şi cu atingeri ce se suprapuneau peste aceleaşi urme de dor. Mi-am dat la o parte vălul de tristeţi şi am privit uimit spre bucăţile strălucitoare ce aruncau raze calde în mine. Erau mii de bucăţele rătăcite, ce fuseseră purtate de vânturile reci ale iernii şi orbite de ceaţa ce domnise parcă veşnic.
S-a scurs luna ianuarie. Mi s-au lipit de tălpi zilele ei îngheţate şi scurse, bucăţi de gânduri răzvrătite şi zburând nebune în jurul meu. S-au dus înghiţiţi în respiraţii o sută de kilometri din cei aproape o mie trei sute ce îmi numără secundele până la Maratonul din Octombrie. Am tras după mine un suflet îngheţat, un suflet renegat de gânduri, un suflet părăsit de amintiri, un suflet căzut parcă într-o eră glaciară fără sfârşit. Am tras după mine un suflet! Singur mi-am tras sufletul îngheţat pe aleile geruite ale parcului, ca într-o cursă spre Pol, o cursă spre Polul Deznădejdii. Am simţit sub tălpi polul, l-am atins, am ars bucăţi din el cu furia ce îmi înconjura căptuşeală sufletul îngheţat. Şi din căuşul palmelor mi-am otrăvit dorul cu izvorul născut prin topire. Mi-am tăiat bucăţi din suflet şi mi-am făcut un iglu în care am zăcut bolnav aşteptând o primăvară ce nu mai vine. Am aşezat iglul lângă Pol, la marginea izvorului ce căra spre necunoscut bucăţi de sloiuri din sufletul meu, bucăţi luminate strident de furia ce îmi ardea mocnit celelalte bucăţi din mine.
Stăteam aplecat peste coala de hârtie cu privirile fixate pe un colţ de cuvânt. Lumina se rostogolea blândă în fuioare şi se amesteca cu gândurile mele printre rânduri neterminate. Citeam fraza de la început şi după câteva momente gestul se frângea undeva la mijloc, la mijlocul foii, ca şi cum în acel moment ceva se frângea în mine, într-un mijloc de suflet, iar pe margine se războiau între ele consoane. Priveam neputincios spre rândurile neterminate, spre vocale dispărute pe un val aruncat în afara sufletului, în timp ce tristele mele consoane se înecau într-un râu de cerneală.
Nisipul fierbinte îmi încingea tălpile şi îmi alerga energiile nerăbdătoare prin tot corpul. Păşeam întâi ca o felină, plutind netulburat peste plaja ademenitoare, pentru ca apoi să îmi scufund glezna în nisip, lăsându-l să mă dezmiardă. Mergeam cu ochii închişi respirând cu atâta nesaţ aerul încărcat de dor. Pieptul umflat de atâta emoţie, ducea până în adâncuri gustul de infinit ce mi se lipise pe buze.
Mă plimb abătut şi îngândurat pe alei iernatice, pe alei din sufletul meu. În alunecarea mea absentă ating cu umărul câte o amintire recentă şi de pe frunzele ei se scutură dureros clipe sufocate de atâta alb, un alb lipsit de substanţă, un alb nemilos. Sunt ţurţuri peste tot şi mă lovesc de ei cu fiecare mişcare, cu fiecare pas ce calcă pe urmele celor de odinioară. O zgârietură îmi brăzdează obrazul înfrigurat şi nu ştiu dacă m-am izbit de un ţurţur, sau dacă e degetul meu arătător. Sub tălpi îmi scârţâie gândurile părăsite şi mici explozii de revoltă mi se agaţă de picioare şi cer îndurare. Îmi simt trupul vibrând de revolte. Mă simt ca un câmp de luptă brăzdat de tranşee, un câmp sfârtecat de lupte fratricide. Sunt prizonier într-un conflict nechemat, nedorit şi orele izbucnirii conflagraţiei se apropie implacabile, o simt în zvâcnirile de sub propria-mi piele, o simt în incendiul din spatele retinei.
Un vuiet confuz îmi limpezeşte pentru o secundă creierul. Un vuiet ce izbeşte zidurile mucegăite ale oraşului. Pătrunde printre crăpăturile cangrenate şi torpilează aerul părăsit, decojind pereţii de umbrele strivite ale sentimentelor speriate. Se tânguie ademenitor prin colţuri îmbâcsite de teamă, încurcându-se şi deşirând ochiuri de păianjen încremenite în aşteptări de scurgeri temporale. Se strânge pe o urmă de gură rămasă inexplicabil pe un geam nespart, străpunge aerul printre urmele buzelor şi prin gaura desenată grotesc se scurge prin venele străzii, printre bucăţi de piatră îmbrăcată în alunecări de clipe expirate.
Valurile mugeau furioase într-o dezlănţuire halucinantă. Măturau totul în cale cu o violenţă neobosită. Cerul privea neputincios la această răzvrătire, neînţelegând ţipătul apei. Stelele se ascunseseră în găurile universului. O lună udă şi zgribulită tremura în aşteptarea dimineţii. Marea zgâlţâia malurile şi spirale de apă ameninţau norii, făcându-i să alerge nebuni printre stropii aruncaţi. Natura se strânsese speriată şi se retrăgea din calea furiei. Părea că un hău imens se naşte în malurile ce ţineau faţă cu greu urgiei.
Mirosul a fost cel care parcă m-a izbit în toate moliciunile sufleteşti. Era atât de puternic încât mă ameţea. Îmi pătrundea în corp prin toţi porii. Respiram tremurat ca un proaspăt salvat de la înec, apoi adânc, şi mai adânc, din ce în ce mai adânc. Simţeam că plămânii mei au devenit nişte saci fără fund, parcă sugeau tot aerul din jur. Mirosul mă invada, mă cucerea, îmi învelea toate celulele. Se întindea, curgea, plutea, pătrundea prin toată fiinţa mea.
