Răsăritul vine și pleacă într-un ritm de-a dreptul frustrant. Nopțile sunt din ce în ce mai grele și se zvârcolesc printre gânduri imponderabile. Îmi surprind privirile pierdute prin căi scăldate de stele. Sunt aceleași adânci căutări irosite, ca niște cuvinte sacrificate ce plutesc în spațiul golit de emoții. Tăcerea se mută de pe o parte pe alta strivind prin căldura trupului, apoi se scufundă într-un somn chinuit. Scormonesc prin unghere privind cum îmi tresar scântei de amintiri. E ca un joc periculos. Când nu știi până unde pot atinge, până unde pot cauteriza nebănuitele explozii sufletești.

BlogosferăDimineața se strecoară neștiută. Scurte flash-uri aduc în celule vagi senzații trăite prin fraze pictate în orbite staționare. Parcă nu mai există început și sfârșit, nu mai există cuvinte ce leagă înțelesuri. Întorc capul în toate direcțiile și sunt copleșit de adâncul din jur. Sunt într-o misiune imposibilă. De recunoaștere a unui trecut exilat. Într-o parte îmi plutesc în rămășițe de gesturi cuvinte înfierate din trecutul propriilor mele organe. De cealaltă parte o gaură neagră îmi pândește respirațiile parcă vrând să mi le smulgă direct de pe buze. Mă învârt haotic ca un obiect ce nu mai este legat de nicio lege a firii. Ca un deșert pe care planeta și l-a smuls și l-a afurisit în spațiu.

Sunt gesturi, sunt pași, sunt clipiri, sunt tresăriri, sunt respirații, toate mă împing spre un colț de suflet necunoscut. Celulele din atriul stâng pompează valuri de miraj.

Zile și nopți îmi calculez gesturile și mi le trimit prin gânduri în traiectorii izbăvitoare. Se zbat imagini mișcate prin țesuturi, doar, doar vreo amintire contorsionată va suprima golul ajungând la începuturi, la noile începuturi. Degetele mi s-au lipit pe marginea universului încercând să mai salveze din cuvinte. Să închidă exodul în rânduri, să nu mai lase scurgeri de silabe printre falange, pe vene umflate de dor.

Îmi privesc palmele ciuruite de cuvinte căzătoare. Sunt șoapte scăpate în derivă și prinse tardiv în fiecare pumn. S-au amestecat printre linii și nu mai au niciun înțeles. Nu mai au nicio noimă. Și mă dor. Mă dor când văd printre degete un trecut difuz și neterminat. Și nu știu de unde să îl apuc și să îi pansez tăcerile. Deseori cuvintele mele nu știu să se rostească iar tăcerile lor sunt speriate și rănesc.

Și palmele se întorc cu degetele așezându-se la marginea rândului. Cu fiecare falangă încercând să spargă tăcerea și silabisind un alfabet ce părea mistuit în emoții de demult. În suflet se pregătesc noi explozii. Explozii ce aruncă cuvinte știute în spațiul dintre noi.

P.S. De 11 ani cuvintele mele survolează universul Blogosferei. Îmi orbitează staționar propriul meu suflet și împreună se scriu, sau se șoptesc, sau uneori se pierd în ani de tăceri. Se pierd în tăceri nedorite ca niște mesaje neștiute lansate din misiuni eșuate. Sau pur și simplu se prăbușesc în golul din mine. De 11 ani cuvintele mele apar și dispar, ca niște explozii ce se nasc prin colțuri de suflet. La mulți ani!!!

 

Aniversare 11 ani

 

 

Sursa Foto Pixabay.

 

 

Poveşti pentru sufletul meu:

 

 


4 Comments

  1. Sper sa mai survoleze inca multi ani de aici inainte! Si sper totusi ca vei lasa in urma
    ‘neterminatele’. Poate ca nu faceau parte din drum…
    Toate cele inspirate, Adrian!

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Translate »