Răsăritul vine și pleacă într-un ritm de-a dreptul frustrant. Nopțile sunt din ce în ce mai grele și se zvârcolesc printre gânduri imponderabile. Îmi surprind privirile pierdute prin căi scăldate de stele. Sunt aceleași adânci căutări irosite, ca niște cuvinte sacrificate ce plutesc în spațiul golit de emoții. Tăcerea se mută de pe o parte pe alta strivind prin căldura trupului, apoi se scufundă într-un somn chinuit. Scormonesc prin unghere privind cum îmi tresar scântei de amintiri. E ca un joc periculos. Când nu știi până unde pot atinge, până unde pot cauteriza nebănuitele explozii sufletești.
Cred că era prin 2008 când am cumpărat domeniul meu. Nu îmi era foarte clar ce vreau să fac cu el. Blogosfera era pe la începuturi, își consuma copilăria, iar eu habar nu aveam de ea. Postasem în trecutul apropiat câteva poezii pe un site cu așa ceva, erau încercări din adolescența târzie. Apoi s-a așternut liniștea pentru cinci ani. Pe la începutul anului 2013 am început să tatonez cu WordPress. Atunci lucrurile erau clare. Îmi doream un blog, unde să postez vechile și viitoarele jonglerii de cuvinte. Începusem să citesc articole din Blogosferă. Eram încântat de ceea ce descoperisem aici și de toată această comunitate uluitoare. Am studiat cât m-a lăsat răbdarea, apoi am decis. Gata! Scriu și voi publica primul meu post.
Era 31 martie spre 01 aprilie 2013. Miezul nopții trecuse. 01 aprilie suna a păcăleală, a eșec. Era un fel de “articolul din ziua de ieri”. Și atunci s-a născut pe 02 aprilie. Primele cuvinte s-au dus la “Despre“. Și prima poezie s-a așezat aici cu multă, multă reținere. Un ghimpe de îndoială îmi zgâria sufletul. Oare ce vor crede oamenii despre asta? Ce-i și cu adolescentul ăsta întârziat?
“Alo, ……..”. Era gălăgie în birou şi nu am auzit nimic din ce spunea cel de la capătul “firului”. Am ieşit din birou şi am reluat discuţia telefonică. “Da, spuneţi! Nu am înţeles cine sunteţi!”. “Sunt Radu bloggerul”. Radu… bloggerul… am început să compilez. Care Radu?… Blogge… aaaa… Radu Ţu… Nu am apucat să duc numele până la capât şi din telefon ţâşneşte ca o şoaptă respirată “Radu Ţuglea la telefon”. Acum ştiu cu cine vorbesc. Cu cel care ţinea cenacluri literare în balcon în compania nepoatei profului de Geografie şi a versurilor lui Nichita Stănescu, cu fostul campion naţional şi balcanic la 800m plat, cu cel ce scrie sub un cer violet, cu bucureşteanul-tecuceano-constănţean, cu îmblânzitorul de Kirby şi duşmanul prafului din cămin, cu un explorator în bucătărie şi un devorator de ciuperci. Da! Despre Radu Ţuglea este vorba!
E ora 23.00. În sfârşit! S-a făcut linişte în casă. Fetele au plecat la culcare. Am rămas doar eu, doar eu şi cu bastardul ăsta mic. Ne putem pregăti de petrecere. Să caut pe unde am ascuns coifurile, confeti, baloanele. Mă uit în ochişorii lui mici ce îmi sclipesc veseli. Privirea lui mă întreabă despre ce îi mai citesc, despre ce îi mai scriu. Îi zâmbesc drăgăstos şi îi spun că e o seară specială, că vom petrece, că vom avea invitaţi, nu mulţi dar prieteni dragi. Şi împreună îl vom sărbători pe el, pe micuţul meu drag. Da! E ziua lui. Micuţul meu împlineşte azi un an!
Aş fi vrut ca azi să postez un articol “artistic”, pentru că azi e o zi specială. Să scriu tot felul de nebunii, metafore, simboluri… aşa cum îmi plac mie. Mă gândisem să compar viaţa mea de până acum cu o ascensiune pe Everest. Să punctez taberele mai importante, să vorbesc de zonele de aclimatizare când viaţa m-a lăsat fără aer. Să vorbesc despre nebunia de a urca fără mască de oxigen, a se citi cu capul în nori, visând, când toţi cei din jur mă trag de picioare şi vor să mă comport ca un adult. Dar eu nu sunt un adult, eu sunt încă un copil. De ce nu mă lăsaţi să visez? Atât cât mă ţin pe mine visele!
Nimic din toate acestea nu voi putea scrie. Nu am timp să scriu şi să citesc. De sâmbătă încoace sunt într-o distracţie şi o beţie crâncenă. Sunt ameţit şi mahmur de atâta mobilă ridicată şi mutată prin casă. Am blugii vopsiţi cu lavabilă, în păr îmi strălucesc nuanţe de culori, amorse antimucegai şi adezivi îmi atacă simţurile, spatele mă doare, am uitat să mai mănânc, şi am devenit expert în curăţenie! Ah, era să uit! Urăsc telefoanele!!! “Alo, auzi, acolo la balcon, pe exterior, poate nu e bine izolat şi de aceea s-a făcut igrasie, mi-a spus un coleg că dacă dăm cu…” “Şi cum spuneai că este culoarea la dormitorul mare, e mult mai închisă decât la sufragerie? Cam cât de mult?” “Crezi că dacă…” etc, etc, etc.
Bine, nu eu fac lucrările, că s-ar fi dărâmat blocul… Eu doar sunt ăla de face curăţenie şi trage de mobilă!!!
Azi e o zi specială. Pentru voi, prietenii mei din Blogosferă, am pregătit un tort. Hai, poftiţi la tort, dragii mei! Câţi ani am împlinit? Sunt născut în acelaşi an cu Julia Roberts şi mă simt cu 20 de ani mai tânăr, cam ca atunci când savuram “Pretty woman” şi chiar nu glumesc!!!
Foto
Vă salut, dragii mei! Bine aţi venit! Nu fiţi speriaţi! Nu se întâmplă nimic rău. V-am invitat la o terapie de grup, sau în grup, nu ştiu cum se spune corect. Nu! Nimeni dintre voi nu este bolnav. Încerc să vă ofer câteva minute de relaxare. O terapie numită “Bistra Mărului“. Nu căutaţi conotaţii biblice. Mărul nu are niciun rol aici. Şi nici înţelesuri semantice nu căutaţi, vă pierdeţi vremea degeaba.
Haideţi, curaj, intraţi! Hai, Radu, intră tu primul ca să le faci curaj şi celorlalţi. Aşa, foarte bine. Intraţi în sală şi găsiţi-vă un loc într-o bancă. Sau dacă vreţi vă aşez eu. Hai, Doamna Profesoară! Intră! Sala trebuie să-ţi aducă multe amintiri. Cum nu ştiţi cine este profesoara? Dana Licuriciul! Dana, te rog să te aşezi la catedră. Am nevoie de tine să îi ţii în frâu pe ceilalţi, dacă terapia ia vreo întorsătură neaşteptată. Mă bazez pe experienţa ta. Aşa Dor, intră. Tu eşti o femeie curajoasă. Aşează-te în prima bancă, la geam, să vezi cerul şi să te inspire. Sonia, bine ai venit! Te-ai întors din vacanţă? Aşează-te lângă Radu, să-ţi povestească de caietul lui cu poezii, nedeschis de 20 de ani. Adriana, să ţi-o prezint pe Liliana. Hai, aşezaţi-vă în aceeaşi bancă. Se pare că aveţi multe să vă povestiţi. Mihaela (Gmxul), mă bucur să te văd. Ia un loc. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că în ultimul timp nu îţi mai place ce citeşti la mine. Psipsina, unde eşti? Te-ai întors? Ia un loc pe rândul de la perete, e ornat într-un stil pur gotic. Vei sta lângă Gabriela, uite-o că a venit. Pe perete am scris câteva versuri din Hafiz, iar în cuier, dacă vreţi, sunt agăţate câteva dishdashe înflorate. Nu pot să cred! A venit şi Vienela. Te rog, te rog, intră. Ia un loc pe mijloc. Ştiu că eşti foarte ocupată, şi mă bucur tare că ai reuşit sa vii. O aşez lângă tine pe Alma, să văd dacă a venit. A venit, cum să nu, ştiam eu că va veni şi Alma. L-am văzut şi pe Liviu. Nu, nu e în uşă, l-am văzut în curte, mi-a făcut cu mâna, el nu prea intră, doar face semn cu mâna. Pe Irealia a văzut-o cineva? Ah, a venit, îmi era teamă că nu vine. În ultimul timp eşti mai puţin prezentă. Ia loc lângă Vienela. Bună, Alexandra (Ali). Mă bucur că ai putut veni! Şi tu m-ai ocolit o perioadă, dar mă bucur că ai revenit. Salut, Andrei! El este pseudovărul meu din Blogosferă. Am ceva ce sigur o să-ţi placă! A venit şi Mihaela (lui Mihnea). Eram sigur că vei avea braţele pline cu flori. Ia un loc lângă Adriana şi Liliana. Intră, Soffy. Ai vreo preferinţă? Aşează-te unde vrei tu. Mi-e frică să te aşez eu undeva anume. Eba, aşa spune Măriuca mea. Nu! Nu o citeşte pe Eva, are la grădi o colegă Eva. Ia un loc, Eva! Mai am ceva invitaţi, dar sigur nu vor veni. Nici nu mă supăr! Centurion, ce mă bucur că ai venit şi tu! Aveam nevoie de un latin ca tine! Dacă le vedeţi pe Pishky, Denisa, Cora, poftiţi-le în sală. Mai sunt şi alţii pe care îi aştept. Ştiu că sunt multe fete şi puţini băieţi, dar nu am nicio vină. Am invitat şi băieţi, ca să fie terapia cât mai echilibrată. Dar, unii sunt atât de seci, alţii sunt cu gândul numai la piţiponceală şi trafic, sau pur şi simplu sunt prea ocupaţi ca să mai încerce şi altceva! Şi apoi, voi, fetelor, scrieţi atât de bine!!!
Dragi prieteni, mă bucur că v-am descoperit şi că vă citesc cu mare plâcere. Sunteţi gata? Bun! Cineva să stingă lumina! Şi nu uitaţi să daţi un click mai departe…
Biiine! Bine! Ştiu de trei zile că am câştigat acest premiu. Am preferat, totuşi, să stau liniştit până îl primesc. Dacă intervenea ceva? Dacă se punea de o contestaţie? Dacă se răzgândea Blogatu? Dacă magazinul de jucării nu mai avea produsul în stoc? Ştiţi că se mai întâmplă lucruri de genul ăsta. Se apucă băiatul de la magazie să pregătească coletul şi uite că produsul nu e. “Băi frate, unde-i tableta aia cu concursul?” “Cred că au vândut-o ăştia aseară!” “Păi, şi ce facem cu ăsta care a câştigat?” “Nu ştiu, are tipa asta nouă de la Marketing o cutie cu Prozac. Hai să îi trimitem ceva până lămurim problema!”
Am creat acest blog pe la începutul lunii trecute. A fost ca un declic prin care mi-am regăsit plăcerea de a scrie. În 22 aprilie am făcut cunoştinţă cu toateBlogurile.ro şi astfel am devenit o prezenţă în Blogosferă. Au trecut ceva zile, au început să apară articolele şi iată că am ajuns la prima aniversare, 1 lună. Ştiu că e foarte puţin! Dar, vă rog să mă lăsaţi să mă bucur! O lună de când am descoperit un nou univers. Un univers paralel şi “tăcut”, o lume ascunsă privirilor, dar bogată în cuvinte, idei, un colţişor inundat de sentimente stinghere. E ca o lume pierdută cândva, căutată şi regăsită acum. Ca un prieten drag, gonit din mine şi reîntâlnit surprinzător.
