RSS
 

“Sunt nepoata unui deţinut politic” de Liliana

02 Aug

Citit de 4297ori!

În urma micului meu articol scris acum două zile “Oroare fără cuvinte!”, în care postam şi o poză a torţionarului Alexandru Vişinescu, am fost sunat de prietena noastră de familie, Liliana. Mi-a spus că a vrut să comenteze articolul meu, dar emoţia şi amintirile au făcut-o să aştearnă pe hârtie mai mult decât un simplu comentariu. Liliana face parte dintr-o familie care a cunoscut  pe viu drama deţinuţilor politici. Cu acordul ei, voi publica acest articol, şi vă invit să citiţi doar o mică fărâmă din nedreptăţile prin care au fost obligate să treacă multe familii.

inchisoare

Mesajul Lilianei

Urmăresc cu interes ce se întâmplă în presă referitor la subiectul torţionarilor din puşcăriile comuniste.

Este un subiect delicat, şi tu ştii că sunt direct implicată emoţional, fiind nepoata unui fost deţinut politic şi chiabur. Sunt foarte mândră de acest lucru, cum sunt conştientă şi de efectul a ceea ce a însemnat asta pentru familia mea. Pe lângă anii de puşcarie ai bunicului, copiii lui au fost desconsideraţi, fiind copii de chiabur, şi neacceptaţi în şcoli, ceea ce s-a întâmplat inclusiv cu tatăl meu.

Aveam în jur de 12-13 ani când am citit prima dată sentinţa de condamnare a bunicului meu, pe care am găsit-o întâmplător prin casă. Cum nu am ştiut ce reprezintă, în familia noastră nu s-a discutat niciodată acest subiect până în 1989, mi-a fost ruşine că bunicul meu a făcut puşcarie, în mintea mea de copil gândindu-mă că a fost un hoţ.

Ulterior am mai aflat câte ceva din cele povestite de tatăl meu, si de la o mătuşă care este mai mare decât tata şi ale cărei amintiri sunt mult mai concrete.

Despre bunicul am foarte puţine amintiri. A murit când eu aveam 6 ani. Îmi amintesc că toată lumea în sat îmi spunea „e nepoata lui Milea”. Toată lumea mă raporta la bunicul meu. Atunci nu îmi dădeam seama de ce.

Tatăl meu işi aminteşte că atunci când era mic şi se juca pe stradă, la un moment s-a dus spre casă şi a văzut pe piatra de la poarta un om. L-a recunoscut că era tatăl lui dar arăta atât de rău încât i-a fost frică să se apropie de el. A mers la fratele lui mai mare şi i-a spus „A venit tata de la puşcărie!”. Nu puţine sunt amintirile legate de bătăile primite de copiii de chiaburi de la ceilalţi din sat.

Ar fi atâtea de povestit!!!

Îmi amintesc că la înmormântarea bunicului, coşciugul a fost dus pe braţe de cei din familie doarece nimeni nu a îndrăznit în sat să ofere familiei nici măcar o căruţă, ce să mai vorbim de o maşina sau un tractor cu remorcă. A fost singura înmormântare pe care mi-o amintesc cu coşciugul dus astfel.

Acum trei am obţinut o copie a dosarului de la CNSAS. Sunt peste o mie de file pe care nu am avut forţa să le citesc cu atenţie. Mi-am spus că sunt pentru bătrâneţe, pentru a scrie o carte. Oare??? Am frunzărit câte ceva. Preponderent sunt Note Informative date de diverşi vecini sau rude, care au condus instanţa la concluzia că unelteşte împotriva sistemului. Martorii au fost din partea procurorului. Cine îndrăznea să fie martorul apărării? Până ce şi acuzatul a recunoscut o parte din acuzaţii. Ba mai mult, este scris in sentinţă că tot ce a făcut se datorează urii.

Norocul meu este că eu nu-i cunosc pe acei martori. Gândiţi-vă ce au însemnat acei oameni pentru părinţii mei, dar şi mai semnificativ pentru bunicul şi bunica mea. Atitudinile lor, acţiunile lor, le-au schimbat semnificativ viaţa.

Ca să revin şi la zilele noastre, consider că este bine ca aceste lucruri să fie ştiute. Nu este cazul să le ascundem sub preş doarece fac parte din istoria noastră. Şi Germania are trecutul ei de care să-i fie ruşine (referitor la lagăre), dar şi-au admis trecutul şi merg mai departe făcând cunoscut acest lucru generaţiilor tinere, pentru a nu repeta greşeala.

Nici nu ştiu dacă este bine sau rău că nu s-a deschis acest subiect în anii ’90. Poate că era bine să ne cunoaştem şi să acceptăm trecutul pentru a merge mai departe. Tatăl meu încă din anii ‘90 spunea că schimbarea nu trebuia să bage oameni în puşcarie, cum s-a întamplat cu bunicul meu, dar nici să îi vezi pe ei în continuare gestionând şi coordonând lucrurile. Şi dacă ar fi vrut nu ar fi putut contribui la schimbarea societăţii. Poate că acum suntem mai pregătiţi să ne înţelegem trecutul apropiat. Luând lucrurile aşa cum sunt şi fără a judeca prea dur. Asta nu înseamnă totuşi că un torţionar poate avea o pensie de 6000 lei/luna. Să facem un calcul ce înseamnă această sumă plătita pe aproximativ 15–20 de ani? Torţionarii au peste 80 de ani. Cât a cheltuit statul pentru plata acestora şi cât a cheltuit pentru a despăgubi foştii deţinuţi politici. Ce credeţi?

Cel mai rău lucru pe care l-a făcut acest regim a fost că a băgat în puşcării valorile acestui popor. Din spusele bunicului meu, puşcăriile erau pline de intelectuali. Aceştia reprezentând marea majoritate a celor care nu au supravietuit. Nu au putut face faţă muncii la canal, violenţei fizice şi condiţiilor inumane de “trai” din puşcării. Cei care au supravieţuit puşcăriilor, au fost obligaţi să facă o muncă brută, şi să plece peste graniţe datorită persecuţiilor. S-a construit noul regim cu oameni fără principii, oameni aserviţi şi manipulabili, ca o consecinţă am ajuns azi să avem o societate în care nu mai ştim ce este bine şi ce este rău.

Fără a privi cu ură înapoi, fără a cere pedepse pentru aceşti torţionari ajunşi la vârste foarte înaintate, cred totuşi că statul român nu trebuie să-i mai protejeze, iar numele şi chipurile lor să fie făcute publice. Şi mai cred că ar trebui să vorbim mult mai mult despre deţinuţii politici, oameni cu ajutorul cărora am fi construit o altă Românie, şi să învăţăm din principiile lor, principii care într-o societate normală nu i-ar fi aruncat în puşcării!!!

Sursa Foto

0.00 avg. rating (0% score) - 0 votes
 
17 Comments

Posted in Social

 

Tags: , , , , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. psi

    02/08/2013 at 12:37

    probabil că liliana face parte din generaţia noastră, a acelora care am crezut, naiv, în libertatea acelui decembrie.
    unii dintre noi mai ştim ce înseamnă celebrul punct opt al declaraţiei de la timişoara şi am văzut ce au însemnat mineriadele. am citit cărţile care s-au scris şi am plâns încă o dată revăzând patimile acelora care au scris cu vieţile lor memorialul durerii.
    eu încă îmi amintesc că la făgăraş a existat nu numai nucleul legionarilor lui horia sima (chiar şi acum, la atât de mulţi ani se ştie prea puţin despre fondul profund creţtin al acestei mişcări iremediabil compromise de alăturarea cu fascismul) ci şi al acelora care, chiaburi, s-au opus regimului care le-a luat totul. dar generaţiile care vin acum, care se ridică, nu pot crede că aşa ceva a fost posibil.este datoria noastră să le arătăm iar şi iar.
    şi îmi mai amintesc noaptea aceea de noiembrie 87, când am deschis uşa şi în faţa mea era un securist care ancheta evenimentele recente din braşov. şi bezna şi foamea şi cartelele de pâine şi ulei.
    desigur că nu trebuie să răspundem cu ură torţionarilor, dar nici cu voioşie.
    vezi, adrian, imaginea aceea trebuia completată şi ea este acum un întreg datorită prietenei tale.
    vă mulţumesc amândurora.

     
    • Liliana

      02/08/2013 at 18:44

      Iti multumesc frumos pentru comentariu.

      Sunt generatia care la revolutie era la liceu.

      Dupa anul 1989, afland istoria familiei mele, am citit mult despre rezintenta din munti si despre alte locuri din tara noastra.

      Toti am avut asteptari care nu s-au indeplinit.

      Noi am reusit sa ne gasim linistea in familie.

      Consider ca este util ca noile generatii sa stie adevarul despre istoria recenta a Romaniei. Incetul cu incetul adevarul se va afla si sa speram ca lucrurile se vor mai corecta, iar noi vom avea forta de a ne gasi drumul, de care sa fim multumiti.

       
  2. Adriana

    02/08/2013 at 13:07

    De mult n-am mai fost atât de tulburată. Mi-e teamă că nu pot scrie mai nimic din tumultul pe care îl am acum în mine. Eu nu am avut în copilăria mea preocupări în a căuta adevărul istoric prin alte locuri decât manuale şi cărţile ce-mi erau atunci la îndemână, dar am avut norocul să-mi scoată timpul, în cale, oameni pasionaţi de asta. Şi atunci am aflat ororile pământului. Am ieşit în stradă în 89. Aveam aproape 20 de ani. Şi nu am ieşit la nivel de curiozitate. Mi s-au întâmplat multe în acele zile, despre care nu pot vorbi sau scrie nici acum. E prea devreme, îmi spun! Simt durerea ca ieri! Dar dacă eu simt durerea asta încă acut, nevindecată şi prin curgerea într-un mod nefavorabil nouă, cei care am sperat că nu va mai exista comunism în ţara asta, atunci cei ca Liliana şi neamul ei cum îşi pot duce oare durerea pe picioare? Cui să ceară dreptatea pe care, trist, se pare nu o vor mai obţine niciodată? Vă mulţumesc vouă, mulţumesc Lilianei, şi mulţumesc celor, din familia ei, care nu şi-au pierdut nădejdea! Respect!

     
    • Liliana

      02/08/2013 at 18:53

      Si noi multumim celor care au iesit in anul 1989 in strada ( eu sunt dintr-un oras mic de provincie ).

      Stiu ca este un subiect delicat si ne este greu sa vorbim.

      Scuze, dar imi permit sa iti dau un sfat: incearca sa scrii pentru tine si sa citesti de cateva ori. La un moment dat vei fi pregatita sa arati si altora si / sau sa vorbesti.

       
      • Adriana

        03/08/2013 at 21:32

        Mi-am promis mie Liliana că o voi face! Voi scrie încet, încet…deşi doar când deschid portiţa spre acele zile mă zgudui de neputinţă. Dar voi scrie! Anul acesta …sigur! Te voi anunţa!

         
        • Liliana

          03/08/2013 at 21:48

          Ma bucur mult.

          Sper sa iti aduca liniste.

          Suntem ceea ce suntem prin toate experientele noastre bune sau rele.

           
  3. alma nahe

    02/08/2013 at 18:23

    Dacă Liliana nu va publica şi altundeva, în afară de blogul tău, unde a făcut-o, mă tem că cele petrecute şi mărturiile crunte că au fost, vor rămâne sub preşul istoriei unde au stat şi până acum, măturate de ignoranţa care nu zace în fiecare din noi, ci stă bine-mersi la taifas cu neputinţa de-a lupta cu un sistem corupt, care se joacă cu noi de-a baba-oarba.

     
    • Liliana

      03/08/2013 at 12:55

      Foarte frumos scris.

      In situatia mea sunt multi: copii si nepoti ai celor care au trait acele vremuri.

      Sper ca incetul cu incetul sa vorbim: pentru generatiile viitoare dar si pentru bunicii si parintii nostri.

       
  4. dordefemeie

    02/08/2013 at 22:11

    Ma bucur, Liliana, ca v-ati gasit linistea in familie, trebuia sa faceti asta, dar trebuie sa afle si altii despre tot ce a fost, asa cum a fost, nu adevaruri partiale, asa cum le convine unora…
    Si familia cuiva apropiat mie a avut aceeasi soarta. Strabunicul lui a fost prefect de Alba Iulia. Bunicul a fost inchis apoi, toata familia mutata intr-un sat foare sarac din zona Moldovei, tatal a reusit sa faca o facultate, dar cu mare noroc, iar surorile bunicului, dintre care una a fost prima judecatoare femeie din tara, inchisa, si apoi dupa eliberare angajata ca femeie de serviciu… Destine distruse de niste neoameni, in numele unor principii bolnave….

     
    • Liliana

      03/08/2013 at 13:16

      Stiu ca este greu sa ne amintim.

      Avem in jurul nostru oameni deosebiti si este bine sa vorbim despre ei.

      Si ei sunt oameni care ne pot oferi valori pentru zilele noastre.

       
  5. Si Oamenii sunt peste tot | Parerile Artistului in Blogosfera

    03/08/2013 at 21:33

    […] Va povesteam ieri despre IERTARE. Si intre timp am vazut ca la fel ca si mine gandeste si Adrian. Poate ca imi veti spune ca mesajul nu este al lui, insa daca nu i-ar fi placut sunt sigur ca […]

     
  6. Dana Lalici

    03/08/2013 at 22:50

    Citesc articolul asta a treia oara de cand l-ai publicat si tot nu reusesc sa ma adun cat sa iti spun cateva cuvinte. Sunt momente in care te citesc, Adrian, si ma simt mica. Acum ne-ai adus-o pe Liliana, cu marturia ei, cu povestea de viata cutremuratoare si citind tot ce ai scris aici inclusiv propriul meu blog mi se pare lisit de substanta cand gasesc atata profunzime, cand vad oameni atenti la niste lucruri atat de grave…in timp ce eu spun povesti pe care le-ar putea scrie oricine…
    Marturisesc ca de la o anumita recenzie, te privesc cu alti ochi. Si ca ma faci sa vad mai mult inauntru….
    Felicitari, Adrian, pentru tot ce faci si pentru tot ce esti…

     
    • Adrian

      03/08/2013 at 23:05

      Dana, sunt copleşit de cuvintele tale! Sunt doar un om norocos, pentru că am în jurul meu oameni minunaţi. Dincolo de mesajul ei, Liliana îmi este o prietenă veche (de 15 ani) şi foarte dragă sufletului meu.
      Nu e mult de când am descoperit acel grup de Doamne Talentate (ştii tu la cine mă refer), şi citindu-vă, şi observând cu câtă uşurintă aşterneţi cuvinte şi poveşti frumoase, mă tot întrebam ce caut eu pe aici. Eu sunt cel ce mai are multe de învăţat de la voi!!!

       
      • Dana Lalici

        04/08/2013 at 01:22

        In toate grupurile valoroase, fiecare individ aduce plus valoare, odata cu propria individualitate. Nimeni nu sta teoretic sa calculeze cat de mare sau mica este valoare/importanta. Dar eu nu pot sa ma abtin sa nu spun ca in cazul tau este mare. Cred ca faci bine ceea ce faci. Stii. nu imi dai nici un pic senzatia de incepator, dimpotriva…de veteran in ale bloggingului.
        Nu am spus mare lucru despre Liliana in comentariul anterior, acum realizez. Probabil pentru ca, oricat de impresionanta mi s-ar fi parut marturia ei, gestul tau de a o aduce in fata noastra a fost cel pe care l-am apreciat si mai mult.
        Pe langa toate, esti si modest…iti sta bine. Si iti multumesc pentru aprecierile tale. De aici si de peste tot.

         
  7. Gabriela

    05/08/2013 at 12:18

    Am citit postarea si am recitit. Si comentariile. Sunt adevaruri ce se cer scoase la lumina, pentru ca ele clocotesc in sangele nostru de prea multi ani. Am cunoscut odata, imediat dupa Revolutie, un batranel. Inalt si slab. Un poet. M-a rugat sa ii dactilografiez niste poezii. Mi-a povestit ca a fost detinut politic si era recent eliberat. Spunea cate ceva despre alti detinuti, oameni de cultura, caractere de exceptie, care au trecut in greaua detentie a puscariilor comuniste, prin chinurile iadului. Si in timp ce imi vorbea lacrimile ii curgeau pe obraz. Batranelul avea peste 80 de ani. In tinerete fusese profesor de liceu. Acum s-a prapadit, ramanand in urma sa acel volum de poezii, pe care le scrisese dupa iesirea din inchisoare. I-am povestit sotului meu si mi-a spus ca nu crede ca in Romania, la vremea aceea mai existau detinuti politici.
    Am cunoscut mai tarziu un alt domn, stabilit in Germania, care mi-a povestit despre viata grea pe care o avuse. Tatal sau a fost arestat, pamantul confiscat. Fusese turnat de un vecin, tocmai cel pe care il ajuta cel mai mult, pentru ca era sarac si avea 7 copii. L-au lasat acasa dupa cativa ani. In ziua in care a venit, sedea pe pat. Nu scotea un cuvant. Privea doar pierdut, in jos. Nevasta a incercat sa il schimbe
    si abia atunci a vazut ca pielea de pe spate i se lua ca o camasa. A murit in ziua urmatoare iar copilul, a ajuns apoi la orfelinat.
    Sunt povesti de viata cutremuratoare, existente atat de tulburatoare si de dramatice si cei care le-au supravietuit sunt monumente de demnitate. Oamenilor acestia ar trebui sa le multumim in fiecare secunda pentru sacrificiul si durerile lor.
    Statul trebuie sa faca o reparatie morala si sa scoata la iveala listele tortionarilor, tot asa cum se stie despre cei care au colaborat cu securitatea. oamenii acestia ar trebui sa plateasca pentru tot raul pe care l-au facut cu bunastiinta
    .

     
    • Liliana

      05/08/2013 at 19:00

      Multumesc frumos pentru mesaj si pentru faptul ca ai scos la lumina aceste povesti.

      Marea majoritate a fostilor detinuti politici nu mai exista, asa ca povestile lor de viata se pot afla doar prin noi.

       
      • Gabriela

        07/08/2013 at 10:15

        Liliana, eu îți mulțumesc pentru postarea aceasta . Ai dreptate cand spui ca poveștile se pot afla doar prin noi. Chiar de aceea, părerea mea este că trebuie să scrii. Timpul e atât de scurt. Și apoi, scrisul e un balsam pentru suflet. M-a impresionat pasajul acela unde bărbatul se întoarce de la pușcărie și nu intră în casă imediat ci stă pe piatră de la poartă. E o imagine care răscolește.

         
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: