RSS
 

Poezie

“Poezia este copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur şi al bătrânilor, peste durere, dezamăgire şi suferinţă” de Tudor Arghezi

 

“Caietul cu poezii” – amintiri în versuri din alte vremuri…


 


În adolescenţă am avut un prieten foarte bun. Deşi era un pic mai mic decât mine întotdeauna ne-am înţeles extraordinar. Eram foarte apropiaţi. Ne cunoşteam cele mai ascunse gânduri, aspiraţii, dorinţe. Era un visător incurabil, citea mult şi pot să spun că respira poezie. În acea perioadă de trăiri şi emoţii pline de inocenţă am avut bucuria să răsfoiesc un caiet cu poeziile lui. În amintirea acelor vremuri apuse voi posta una din cele mai dragi poezii scrise de prietenul meu.

Poezia “Haos“:

“În seara asta, mamă, priveşte
nu mai plâng,
durerea a-ngheţat în mine,
sunt mut ca un mormânt.

Sunt huiduit de sentimente,
speranţele mă-nghit
ca nişte gloate,
sunt istovit de frământări,
în mine se ucid
incendiile toate.

Furtuni de gânduri mi-am supus,
zâmbind,
nimic nu mă mai mişcă,
nu mă miră,
în faţă am prăpăstii sufleteşti
şi-n ele mă pansează grijuliu
o liră.

Mi-am limpezit privirea
în stropi de roua,
tristeţea mi-am vândut-o
pe un sfat,
îmi duc destinul ca o cruce
în spate,
să lupt n-am încetat.

I-am poruncit inimii să moară,
trăind degerată,
prin ţurţuri să privească
în afară,
din flori de gheaţă să îi fie
credinţa încununată.

Pendula a-ncetat, nefiresc,
să mai bată,
timpul s-a ghemuit într-un colţ
temător,
nici râs, nici plâns, nimic
nu mai există,
otrava s-a evaporat,
e-un gol imens în pasul următor.

Sunt singur pe drum, mi-e frig
şi nu-mi pasă,
Un haos m-atrage
şi nu mă mai lasă.”

 


 

 

Poezia “Faţă în faţă”…

 

Faţă în faţă


 

Iubito,
răpeşte-mi noţiunea timpului, şi
lasă-mă să rătăcesc, la braţ,
c-un dor prin ochii tăi…
Îneacă-mi focul veşnic
ce mă arde,
cu lacrimile tale, şi
arată-mi drumul spre retină,
să ardem amândoi în vâlvătăi!…

 

Iubitule,
sărută-mi mâna odioasă, şi
lasă-mă să-ţi dau să bei, amarul tot,
ce tandră de adio ţi l-am pregătit…
Priveşte-ţi umbra toată
căzută-n agonie,
ce se topeşte printre lacrimile mele, şi
oare ai putea să-mi ierţi
păcatul săvârşit!…

 


 

Poezia “De ce???”…

 

De ce???


 

De ce e verde iarba când totul mi-este trist?
Şi lumea mă priveşte cu ochi de anticrist!…

 

De ce nu pică frunza când fruntea mea s-a înnourat?
Iar sufletul mi-e chinuit de un concert neterminat!…

 

De ce te caut cu privirea când sunt orbit de dor?
Iar forţa gândului mi-e încătuşată de fior!…

 

De ce-ţi vorbesc într-una când mută mă priveşti?
Şi toate spaimele adormite încet mi le trezeşti!…

 

De ce mă chinuie fiinţa ta când de granit gândeam că sînt?
Iar fructele iubirii imi erau ca morile de vânt!…

 

De ce e primăvara adorată când despărţire-aduce?
Iar ghiocelul cel dintâi se-nalţă ca o cruce!…

 

De ce-mi pun zeci de întrebări când nu vreau să-mi răspund?
Şi-alerg scârbit printre noroaie sperând să mă înfund!…

 


 

Poezia “Cu Eminescu totul trece”…

 

Cu Eminescu totul trece


 

Te-mpinge lumea hâdă înspre iarnă,
Nimic nu te mai scapă de la-ngheţ,
Şi chiar de ţi-au înfipt în suflet ţurţuri,
Zâmbeşte cu dispreţ!

 

Nimic nu îi excită mai retoric,
Decât să-ţi simtă eul hohotind,
Şi chiar dacă ţi-au smuls speranţă cu speranţă,
Să nu te vadă nimeni suferind!

 

Privirea lor uscată îţi violează universul,
Tot ce-ai clădit în tine vor sparge cu cinism,
Şi chiar de îţi făcură în jur numai ruine,
Respiră iar lirism!

 

Şi au trecut cu toţii de pe scenă-n sală,
Ei asta au vrut să fii, actorul solitar,
Şi chiar dacă îşi râd de monologu-ţi sacru,
Continuă căci rolul nu e în zadar!

 

La ce e bună oare poezia,
Când banul te ridică sau te-azvârle în noroi,
Şi chiar de-ar fi să te mânjească orbii,
Fă o minune din gunoi!

 

S-ar vinde corbii să îţi piardă măcar un ceas credinţa,
Să-ţi facă din iubire un al doilea iad,
Şi chiar dacă ai faţa arsă de lacrimile îndoielii,
Fie ca harul tău să le transforme-n jad!

 

Şi trist, şi obosit, mă-ntorc spre Eminescu
Îi murmur doua versuri, totul trece,
“Ci eu în lumea mea mă simt,
Nemuritor şi rece!”

 


 

Poezia “Ultimul vis”…

 

Ultimul vis


 

Credeam că toate visele s-au spulberat,
Credeam că sufletu-i pustiu şi jalnic,
Şi-atunci de ce-aş dormi ne-ncetat?
Iar pieptu-mi bate atît de darnic!

 

Credeam că stelele s-au scurs prin orificii,
Credeam ca luna a devenit un far banal,
Şi-atunci de ce mi-e cerul plin de artificii?
Iar lacul îmi reflectă dorinţe de final!

 

Credeam că totul mi-e pierdut aiurea,
Credeam că nimicul îmi domină prezenţa,
Şi-atunci de ce îmi ard şi cugetul şi firea?
Iar golul din stomac îmi sfîşie existenţa!

 

Credeam că retina mi-e goală şi sumbră,
Credeam că nu-mi mai aparţin,
Şi-atunci de ce mai am aceeaşi umbră?
Iar soarele deodată mă sufocă cu senin!

 

Şi pentru că ni-i totul hotărît şi zis,
Te-ascund la mine-n suflet ca pe un ultim vis!…

 


 

Poezia “Ema” (acrostih)…

 

Ema


 

E ma, fărîme de concert neterminat,
M ereu în aşteptarea unui dirijor,
A i hotărât ca eu să-ţi geometrizez destinul,
M i-oferi în piesa ta un rol major.

O riunde m-aş ascunde printre nori,
N imic nu mă mai scapă de a ta menire,
A ş vrea o clipă trist să mai rămîn,
M ai înainte de a cerceta acest cuvânt: iubire.

O, chiar de-ar fi să fii
U n strop doar de-amăgire,
R ămâi, rămâi cu mine “o oră de iubire”!

 


 

Leave a Reply

 

 
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi: