Munte

„The mountains are calling and I must go” de John Muir

  Drumeţie prin Munţii Carpaţi – Poze şi filmuleţe, impresii şi poveşti trăite pe cărări de munte…

Din ciclul „Actor şi regizor prin Munţii Carpaţi”:

 

În anul 2011, după ceva muncă de lămurire, am reuşit să-mi conving familia să mergem câteva zile în Munţii Apuseni. Am studiat ofertele din zonă şi în final ne-am hotărât pentru o pensiune foarte frumoasă situată pe un drum forestier la 3km de DN75 între Arieşeni şi Gârda de Sus. Şi iată-ne pe la începutul lunii august, cu maşina plină de bagaje, cu mari speranţe că totuşi vremea mă va ajuta să colind cât mai mult, deşi toate prognozele meteo pentru zona respectivă erau nefavorabile.

Am plecat cât mai de dimineaţă, aşa cum ne place de obicei, patru persoane cu stări de spirit diferite. Soţia aproape convinsă că îşi ratează o săptămâna de concediu, pentru că egoistul de bărbat-su o duce prin cine ştie ce coclauri, în loc să pantofărească pe Valea Prahovei. Eu, egoistul, plin de încântare, cu programul deja stabilit pentru zilele respective: Cetăţile Ponorului, Cheile Galbenei, Gheţarul de la Scărişoara şi satul Pătrăhăiţeşti (un cătun de munte parcă încremenit în timp) cu a sa cascadă Buciniş. Era mai mult decât aş fi putut face în cinci zile de Apuseni. Karla, fiica cea mare (11ani), pregătită sufleteşte pentru ce o aştepta şi hotărâtă să ţină pasul cu mine. Maria, cea mică (2ani jumate), un bulgăre de energie, nu va înţelege mare lucru dar se va bucura de joaca în aer liber.

Itinerarul stabilit era urmatorul: Bucureşti – A1 – Piteşti – Dealul Negru – Rm. Vâlcea – Valea Oltului – Sibiu – Sebeş – Alba Iulia – DN74 – Zlatna – Abrud – Câmpeni – Albac – Gârda de Sus. Cum de ce îţi este frică nu scapi, ploaia ne-a luat urma din start, de pe A1, şi ne-a însoţit permanent, cu mici păcăleli, până la destinaţie. Am scos bagajele din maşină pe o vreme mohorâtă, ce mai degrabă te ducea cu gândul la Bacovia, şi nu am scăpat de vremea urâtă nici măcar o zi din cât am stat în Apuseni. O vacantă ploioasă, şi la propriu, şi la figurat.

Tot programul stabilit de acasă s-a dus în bălării. Nevastă-mea şi Karla chiar s-au simţit rău vreo doua zile. Maria a tropăit cât a putut pe acolo, iar eu am reuşit, totuşi, să mai salvez ceva din ce îmi propusesem. Am vizitat Pătrăhăiţeşti, câteva peşteri (printre care şi celebra peşteră a Urşilor) şi „Perla Coroanei”, mă refer la Cheile Galbenei. Mult mai puţin dar a meritat toţii banii. Chiar am cântat în ploaie!!!

Cheile Galbenei:

Am plecat dimineaţa pe la ora 9.00. Singur. Karla s-a dat accidentată, şi mai bine că a fost aşa, noi doi nu am fi reuşit să parcurgem tot traseul. Adică, eu şi cu ea pe post de balast. Probabil aş fi mirosit un pic din aerul cheilor şi ne-am fi întors la pensiune.

Am părăsit DN74 în Arieşeni, am trecut prin vreo două sate, Poieniţa şi Cobleş, primii Km asfaltaţi, apoi drum forestier, am „navigat” prin nişte noroaie de îmi plângea maşina (vă mai amintiţi de vremea ploioasă). În apropiere de zona numită Şaua Poniţa mi-a patinat maşina în nişte şleauri şi m-am oprit într-un foarte mic şanţ în marginea drumului forestier. Cu ceva emoţii am reuşit să scot maşina, m-am întors câţiva zeci de metri, şi mi-am aruncat din nou ochii pe hartă. Spre norocul meu în câteva minute s-a oprit lângă mine o maşină cu doi turişti, soţ şi soţie, care doreau şi ei să ajungă în Cheile Galbenei. Şi cum „unde-s mulţi puterea creşte”, împreună am găsit drumul până la Cantonul Luncşoara (în roşu pe hartă vedeţi traseul cu maşina din Arieşeni până la Canton). Aici am lăsat maşinile şi am pornit pe jos, un traseu de 40-50min până în Chei.

Câteva cuvinte despre Cheile Galbenei: fac parte din zona carstică Padiş, în Munţii Bihor. Este o zonă protejată din Parcului Naţional Apuseni. Sunt chei sălbatice, de o frumuseţe extraordinară. Canionul are o lungime de aproximativ 700m, diferenţă de nivel de 100m, are chei înguste, pereţi abrupţi de peste 100m, cu mici cascade şi o mică coborâre printr-o peşteră. Pe partea stângă a Canionului spre amonte, apa Galbenei plonjează în subteran prin Peştera Ponor ieşind apoi la lumina zilei printr-un tunel. La ieşirea din tunel se formează o cascadă superbă de 7m înălţime. Se numeşte Cascada Evantai.

Am intrat în chei pe partea dreaptă cu sensul de mers înspre amonte (de jos în sus – vezi poza). Datorită perioadei ploioase (uite că am scos şi un avantaj din atâta ploaie) Canionul era plin de apa, din perete în perete, cu adâncimea variind de la 20cm până la un 50cm (cu aproximaţie). Astfel că traseul l-am început pe peretele din dreapta, cu porţiuni unde la picioare te sprijineai pe lanţuri iar la mâini te agăţai de o bară de fier. În continuare am mers pe porţiuni unde aveai doar bara de fier la mâini iar picioarele căutau scobituri în perete pentru echilibru. Nu vă pot descrie în cuvinte senzaţia de plăcere şi satisfacţie pe care am avut-o făcând acest traseu. Eram dotat cu o cameră video Sony cu hdd şi aveam la mine două acumulatoare care mi-au ţinut camera în înregistrare peste 4h. Cheile le-am făcut în întregime, şi cu ploaie, şi cu soare, şi cu mici pauze, în aproximativ 4.5h***. La un moment dat, aproape de Izbuc, locul unde Galbena cade sub forma unei mici şi frumoase cascade, soţia colegului de drumeţie s-a blocat. Panicată, şi obosită, agăţată de bara de fier, cu picioarele tremurând, ea nu a mai fost în stare să îşi mişte braţele. Deasupra cascadei un grup aştepta ca noi să ieşim din traseu pentru a putea intra ei. Cu ajutorul unui ham imprumutat de la acest grup am asigurat-o de bara de fier pentru a se putea odihni un pic, şi în cele din urma singura soluţie de a ieşi din traseu a fost să coboare împreună cu soţul ei în apa Galbenei. Tot traseul l-am făcut cu camera video pornită, înregistrând, mutând-o din mâna dreaptă în mâna stângă în funcţie de cum îmi asiguram echilibrul. De aceea, mă pot considera „actor şi regizor” prin Cheile Galbenei.

*** o precizare necesară: conform descrierilor făcute pe site-uri de specialitate, Cheile Galbenei (canionul propriu-zis) se parcurg în aproximativ 1h. Traseul parcurs de mine în 4.5h (numit generic Cheile Galbenei) include pe lângă canionul propriu-zis şi traseul de întoarcere prin pădure, pe poteca ce urcă pe lângă Chei şi ne duce de-a lungul acestora, pentru ca apoi să coboare până la punctul de intrare, astfel închizând traseul parcurs.

Pentru că orice cuvinte aş folosi sunt prea sărace să descrie frumuseţea acestor Chei, vă invit să urmăriţi o mică înregistrare video, cu ultima porţiune din Canion, agăţaţi în perete aproape de Izbucul Galbenei.