RSS
 

La braţ cu Venus

26 May

Citit de 2961ori!

Nu pot să-mi explic în niciun fel tot ceea ce s-a întâmplat. Şi nici nu mai caut explicaţii.  Întreaga mea viaţa s-a schimbat brusc şi total. Nimic din ce am trăit înainte nu mai contează. Oameni, întâmplări, locuri, toate, toate s-au dus, s-au estompat până la uitare. O uitare ce mi-a salvat sufletul, atât de indiferent, şi atât de multă vreme. Un suflet gol şi inert ce trăia absent în cotidian. Un cotidian fără aşteptări, fără remuşcări, fără angajamente, fără decepţii. Un cotidian inutil şi nepăsător la emoţii. Nu ştiu de ce mi s-a întâmplat mie, nu ştiu dacă merit sau nu, nu ştiu cui trebuie să-i mulţumesc, ştiu doar că am primit un dar divin de la viaţă!

Povestea mea începe nu cu mult timp în urmă…

Rock Star ConstructEra o seară liniştită de mai. Ieşisem, ca de obicei, la o mică plimbare. Făceam pe jos drumul de la locuinţa mea  până în centrul oraşului, la barul unde îmi făceam veacul. Mergeam relaxat şi instinctiv, nebăgând în seama parfumul ameţitor al teilor. Trupul meu detecta mireasma primăverii cu aceeaşi lipsă de interes cu care mergea pe stradă. Stradă după stradă se pierdeau, intersecţiile se derulau, toate către o ţintă comună, un bar obişnuit unde să-mi consum existenţa. Instantaneu privirea mi-a ieşit din amorţeală şi corpul s-a oprit brusc. Ochiul a surprins ceva ca o părere, o mişcare, un gest. Totul părea că s-a petrecut în showroom-ul firmei Rock Star Construct, un producător şi importator de piatra naturala. Auzisem de ei cu câteva luni în urmă, datorită ofertei bogate cât şi experienţei în domeniul amenajărilor interioare şi exterioare, astfel că am achiziţionat câteva decoratiuni de gradina pentru terasa mea. Mi-au plăcut în mod special “Piticii lumină din granit” şi “Stâncăria Monolith Aris”. În mod normal la ora asta magazinul era închis. M-am întors amuzat către vitrină şi am privit în interior. Totul era încremenit. Întorc spatele şi dau să plec. Mă  opresc, aceeaşi senzaţie de mai devreme, ca şi cum cineva mă fixează din diferite locuri ale magazinului în acelaşi timp. Parcă cineva vroia să îşi bată joc de mine. Mi-am continuat drumul spre bar, şi toată seara am fost urmărit de acea senzaţie. Noaptea a fost lungă, patul părea prea mare, iar somnul venea şi pleca indiferent de dorinţa mea.

Venus BotticeliÎn dimineaţa următoare m-am trezit bolnav. Starea de rău creştea pe măsură ce îmi aminteam de senzaţia trăită seara. Am hotărât să fac o vizită la magazin, era singura încercare prin care puteam să găsesc o explicaţie. Am ajuns la magazin, am intrat în interior şi l-am parcus metru cu metru. Starea mea de rău varia încontinuu, de la un pas la altul, mai rău sau mai puţin rău, parcă cineva se juca la un comutator iar eu eram pe post de cobai. Era de-a dreptul absurd, mă gândeam la unul din jocurile copilăriei, “rece…cald…foc”. Am detectat o zonă a magazinului unde starea negativă începea să scadă cu fiecare pas pe care îl parcurgeam pe direcţia aceea. Eram în zona cu fantani arteziene, când pentru prima dată m-am relaxat, nu mai aveam nimic, redevenisem cel de fiecare zi. Am continuat să păşesc în acea zonă a magazinului, dintr-un soi de inerţie, şi am simţit cum oboseala se ridică din mine. Un pas, încă un pas. O uşoară emoţie şi nerăbdare mă ghidau către un colţ al magazinului. Mă îndreptam spre acel colţ cu un aer confuz. M-am oprit. Emoţia a devenit intensă. O dulce ameţeală mă zgândărea. În faţa mea aveam o statuetă din piatră composită, înaltă de 74cm, o femeie, o zeiţă, un nud, o privire tristă, melancolică şi vag visătoare, parca aşteptând ceva. O statuetă Botticelli, cum era denumită. Am rămas pironit în faţa statui minute în şir. Nu reuşeam să-mi desprind privirea de chipul ei. A fost nevoie ca un angajat să mă abordeze pentru a ieşi din starea de transă. “Domnule, vă pot ajuta cu ceva?” Am întors o privire pierdută. “Da? Cumpăr statuia!”

O altă dimineată, în grădina casei mele, obosit, cufundat în emoţii, fără a şti ce mi se întâmplă, privesc, privesc continuu la statuie. Statuia era o copie a uneia din cele mai frumoase picturi ale renaşterii florentine. Pictura “Naşterea lui Venus”, creaţia lui Botticelli, este o operă mitologică în care apare ieşind din mare Venus, zeiţa iubirii. Venus aşezată pe o scoică, Venus în toată splendoarea frumuseţii ei. M-am ridicat de pe bancă păşind ca o umbră în drum spre casă, am lăsat un sărut tardiv pe umărul zeiţei şi privirea mi-a căzut întâmplător pe o crăpătură din scoică. Am întins mâna, am pipăit, am agăţat cu degetele o bucăţică de pergament, am despăturit-o, şi am citit uluit:

 

Aş vrea să-ţi fiu Pygmalion hulit,
Să te-ntrupez din lacrimi propriu-mi ideal,
Să-ţi fac din inocenţă un univers golit,
Şi împreuna să îl umplem cu tot ce nu-i banal!

 

Naşterea lui VenusAm citit o dată, de două ori, de trei ori, degeaba, creierul meu refuza să înţeleagă, păreau nişte versuri bizare, fără nicio legătură cu mine. Nu înţelegeam! Totul îmi suna străin în urechi, doar statuia mă obseda şi nu ştiam de ce! Mă pregăteam nervos să mototolesc hârtia şi să o arunc în iarbă. Pygmalion? Şi dacă? Eu? Ce glumă bună! Eu nu am visat pe nimeni, nu am dorit pe nimeni, nu aştept pe nimeni, nu vreau pe nimeni! O uşoară îndoială se cuibăreşte în sufletul meu. Speriat, deschid pumnul şi îndrept bileţelul. Privirea mi se fixează în ochii statui, buzele îmi murmură tremurat ceva, cele patru versuri, doar cele patru versuri din bileţelul misterios. Odată cu ultimul cuvânt, o lacrimă rebelă îmi curge neştiută, pe obraz, peste gură, prin piept, şi cade pe pământ bubuind sincron cu cerul. Ploaia se dezlănţuie a urgie. Închid ochii o secundă şi las ploaia să mă biciuie. Deşi îmi este un cuvânt străin, simt ploaia ca pe o penitenţă. Cad în genunchi şi… o mână caldă se aşează pe capul meu. E atâta duioşie în această apăsare. O simt cum se lipeşte de mine şi se lasă în genunchi. Mă strânge cu furie în braţe şi îmi murmură cu disperare la ureche “Sandro! Nu vreau să te mai pierd niciodată!” Ploaia ne spală, ne purifică, ne binecuvântează. Suntem un singur trup, un singur univers. Tună şi fulgeră, şi tremură pământul. Norii se dizolvă în sudoare. Cerul se deschide şi ne îmbrăţişează. Soarele ne sufocă cu senin. Acum ştiu. E EA! E zeiţa mea! E Venus a mea! Ea e Pygmalion! Iar eu sunt umila ei sculptură din piatră naturală!!!

La puţin timp după. Florenţa. Basilica Santa Maria del Fiore. Doi tineri frumoşi, îndrăgostiţi, înlănţuiţi. Două suflete împletite pentru veşnicie, doi oameni binecuvântaţi de cer. Cei doi lasă un buchet de trandafiri la mormântul unei fecioare. Numele ei este Maria Lucrezia de Medici, nepoata lui Lorenzo Magnificul. Moartă de inimă rea în Anul Domnului 1486, la câteva luni după ce Sandro Botticelli termină de pictat superbul tablou “Naşterea lui Venus”.

Un cerşetor orb, ce nu părăseşte niciodată scările Basilicii, povesteşte oricui pentru un bănuţ o legendă locală. Se spune că tânăra fecioară, Maria Lucrezia, s-a oferit să fie model tânărului şi frumosului pictor Sandro Botticelli, la pictarea tabloului “Naşterea lui Venus”. Între cei doi tineri s-a născut o dragoste imensă. Unchiul Mariei Lucrezia, puternicul Lorenzo, a aflat, şi-a repudiat nepoata şi a închis-o între zidurile Basilicii.

Doi tineri îndrăgostiţi părăsesc Basilica ţinându-se de braţ. El îi oferă un bănuţ unui cerşetor orb. Acesta cu un zâmbet enigmatic pe chip îl refuză. Ea îi spune partenerului Sandro, iar el o strigă Venus. Sunt eu “La braţ cu Venus”!!!

Nu pot să-mi explic în niciun fel tot ceea ce s-a întâmplat. Şi nici nu mai caut explicaţii. Nu ştiu de ce mi s-a întâmplat mie, nu ştiu dacă merit sau nu, nu ştiu cui trebuie să-i mulţumesc, ştiu doar că am primit un dar divin de la viaţă!


Articol scris pentru Blogawards şi magazinul Piatra Online.

0.00 avg. rating (0% score) - 0 votes
 

Tags: , , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. Alexandra Ali

    26/05/2013 at 15:43

    Ai un stil aparte! Se vede când citești articolele tale …Sper să câștigi pentru că ai o poveste super frumoasă, emotionantă. La cât mai multe premii!

     
    • Adrian

      26/05/2013 at 16:33

      Mulţumesc mult, Alexandra. Nu contează premiul. Cel mai important este că v-am descoperit pe voi şi Blogosfera!

       
  2. Lili

    27/05/2013 at 09:30

    Felicitari inca odata. Este foarte frumos scris articolul. Reusesti sa ma duci in cadrul povestii. Reusesti sa ma faci ( si cred ca nu doar pe mine ) sa te vad cu Venus in gradina.
    De asemenea, te felicit si pentru documentare si pentru legenda.

     
  3. Mihaela

    29/05/2013 at 06:39

    Foarte frumos. Sper sa castigi concursul..:)

     
    • Adrian

      29/05/2013 at 11:19

      Mulţumesc mult! Baftă şi ţie!

       
  4. Dana

    26/05/2016 at 10:52

    …şi piatra s-a însufleţit, aducând cu ea fericirea mult visată. Frumos, sensibil, cu suflet, aşa, în stilul tău. 🙂

     
    • Adrian

      27/05/2016 at 13:13

      Era starea pe care și-o dorea și piatra! Mulțumesc frumos, Dana!

       
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: