RSS
 

Călăreț prin Munții Măcin

11 Aug

Citit de 654ori!

Mergem în șir indian. Ne întindem pe un fir de vreo 40 de metri. Șirul este format din șapte exemplare de rasă, pur sânge, foarte frumoase, dresate. Mergem în tăcere, sunt primii pași. De abia am ieșit din manej și am pornit pe cărarea ce merge către sud-est, către Valea Cernei. Emoția este atât de mare, atât de vie, încât parcurgem primele sute de pași într-o tăcere totală. Mă bucur de acest moment ca un copil. De fapt, sunt un copil în aceste clipe. Mă simt ca într-o patrulă prin preerie, o patrulă de cercetași ce încearcă să ducă un mesaj la cel mai apropiat fort. Mergem în șir indian, într-o tăcere deplină, strunind caii să pășească pe aceleași urme, pentru a putea deruta iscoadele vreunui trib de indieni răzvrătit.

E dimineață, soarele s-a ridicat dezmierdând coroane de stejari. Umbra dublează personajele ce urcă poteca stingheră prin poieni de stepă. Ici colo mici stâncării ce obligă calul să așeze copita ca într-un dans. Cărarea ne duce prin porțiuni de rariște, pe lângă copaci ce ne ating invidioși cu ramurile lor. Șerpuiește prin vegetația bogată și încă verde, pentru ca surprinzător să dispară după frunziș de Cărpiniță. În spatele nostru se înșiră colină după colină. E o alternanță plăcută, cu peisaje încântătoare, ce îți menține o stare permanentă de bucurie.

“Tati, când mai cresc putem să avem și noi cai?”, e o întrebare care s-a născut cu ceva ani în urmă, când K era mică, și care s-a transmis firesc către Maria. E o dorință, un vis ce ne bântuie pe toți din familie. Singurul regret al vacanțelor mele de școlar, pe care le trăiam în frumoasele veri vâlcene, este că, mătușa din vale, cea la care trăgeam noi de fiecare dată, nu avea cai. Mătușa Maria nu avea decât oi și capre. Doar în vizitele scurte făcute la rudele de la deal, aveam ocazia să mă bucur de cai, să îi ating, să le mângâi fruntea, coama, grumazul și să îi călăresc. Când vedeam un cal prin plimbările mele, nu scăpam acea ocazie de a comunica cu el. Nu mă mulțumește să mă apropii de el și să îl privesc, am nevoie să fiu extrem de tactil, să îl îmbrățișez, să îl adulmec, să îl ating cu palmele, să îmi așez buzele pe fruntea lui, pe grumaz. Calul este slăbiciunea mea, nu am cum să îl întâlnesc și să nu îi susur cuvinte drăgăstoase. Așa am fost dintotdeauna. Iar fetele mele au primit cu dărnicie din slăbiciunea mea.

Am stabilit împreună cu K. trei ieșiri la munte pentru această vară, până la momentul plecării ei în America. Lacul Vulturilor a fost alegerea mea, Munții Măcin a ei, iar Negoiu era implicită, o restanță de anul trecut, trebuia să fie și un vârf de peste 2500 de metri. O restanță care nu s-a materializat nici în acest an, poate la anul. A ales Măcin, și am înțeles imediat de ce. Când am studiat ce obiective se pot stabili pentru Măcin, am descoperit pagina Parcului Național Măcin și oferta minunată de turism ecvestru. Ce poate fi mai minunat! Aici e de noi, în această mică împărăție a cailor.

“Bună ziua! Domnul Berca Marian?”, mă adresez la telefon persoanei de contact specificată pe site-ul Parcului Național. “Bună ziua”, răspunde o voce caldă și domoală. “Berca mă numesc, dar nu prea sunt eu domn…”. Pe site-ul parcului avea titulatura de ranger. Replica vine rapid și firesc. “Ranger? Pot să vă spun ranger? E mai bine așa?”. Astfel am avut primul contact cu acest om pasionat de cai, ce a construit totul plecând de la zero. Am aflat că sunt organizate două trasee: unul de 2 ore, celălalt de 5 ore, incluzând și minutele necesare acomodării cu superbul cal, pauzele, mici lecții predate în manej. Inițial voiam să călărim 5 ore, dar traseul lung nu era organizat decât în cursul săptămânii. Ne rămânea opțiunea de 2 ore, pentru că noi vom vizita parcul în week-end. Oricum 2 ore pe cal e mai mult decât suficient să potolească pentru moment dorința unor iubitori ca noi. Îmi explică despre cai, sunt de rasă, dresați, o minune de exemplare. “Știți, dacă am mai călărit, putem încerca un trap, și chiar un galop?”, îl întreb pe ranger. “Așa spun mulți că se pricep”, îmi răspunde el hâtru… “și când trebuie să se urce pe cal pune piciorul invers în scară. Ăștia nu sunt cai pe care să îi mâni câteva secunde la trap, galop, apoi să îi oprești, să îi duci la pas. Le place să fugă și dacă îi ațâți, s-ar putea să te întorci pe jos”, încearcă rangerul să mă descurajeze. “Dar, vedem noi!”

Duminică dimineață. Ieri am urcat pe Vârful Țuțuiatu, azi vom călări. Intrăm pe drumul de căruță aflat la câteva sute de metri în afara comunei Cerna, pe drumul către Greci. După vreo 3 kilometri ajungem la padoc, acesta aflat la marginea unui pâlc de copaci. Rangerul sosise cu câteva minute înaintea noastră. Îl vedem la 100 de metri de noi mânând niște cai. La vreo 30 de metri de noi, sub un copac, un superb pur sânge alb dând semne de nerăbdare. Se aude un claxon de la mașina rangerului și calul alb se întoarce brusc, zburdând către grajd. Ne salutăm și apoi cerem permisiunea de a intra în grajd, de a face poze padocului și cailor. Suntem entuziasmați. Caii sunt superbi. Câțiva sunt albi, printre care și un Lipițan. Ceilalți sunt maronii. Rangerul împreună cu o adolescentă și un băiat pregătesc caii. Le pun șeile, căpăstrul, tot harnașamentul necesar. Între timp mai apar încă 3 persoane, un cuplu cu o fetiță.

Sunt scoși șapte cai din țarc și duși în manej. Am rămas cu gândurile la Lipițan. “Pot să primesc eu Lipițanul?”, îl întreb pe ranger. Acesta amuzat îmi spune că el hotărăște cum dă caii. Lipițanul ajunge la K. Iar eu voi călări un pur sânge arab de culoare maronie, și care se numește Victor. “Ce facem cu fetița? Maria? Ai mai călărit? Da? Nu te uita la tati?” Maria pare ușor crispată. Ne fixează căștile pe cap și apoi ne urcăm pe cai, urmând să ni se regleze scările. Am DSLR-ul de gât și nu știu ce să fac, să îl dau jos sau nu. Cine o se ne mai facă poze? Il voi lua cu mine, cu mâna stângă pe hățuri și cu dreapta pe aparat, încercând să surprind cât mai multe momente. Din păcate jumătate din ele vor fi defocalizate, dar tot am reușit să scot ceva. Facem câteva cercuri în manej după care vom ieși pe traseu, un traseu superb estimat de mine la aproximativ 5-6 kilometri. Puțin peste o oră și jumătate de drumeție pe latura sudică a parcului, a Munților Măcin, urcând pe Vârful Arsu, Șaua Arsu, Vârful Arheuziu, Vârful Archizel, pentru ca apoi să facem o schimbare de direcție, către sud-vest, către Valea Caria și închiderea buclei cu coborârea pe o potecă destul de abruptă la padoc.

În fruntea șirului, conducându-ne, o adolescentă blondă și frumoasă, cu o alură de amazoană și cu ceva concursuri locale de hipism, chiar câștigate cu armăsarul Victor, cel care m-a purtat pe spinarea lui. Maria și-a depășit crisparea după primele ture făcute în manej. A savurat pe deplin această dimineață inedită. Și dacă în ziua precedentă nu a putut urca cu noi prin Măcin, a făcut-o azi călărind un minunat pur sînge arab. O auzeam în spatele meu cum își țuguia buzele încercând să își îndemne calul la pas. K. închidea plutonul pe frumosul ei Lipițan, cu ochii strălucind de plăcere.

La întoarcerea în padoc, după câteva minute de odihnă și hidratare a cailor, fiecare dintre noi am avut parte de câte o mică lecție despre mersul la trap, despre poziția corpului, a brațelor, a genunchilor, a picioarelor în scări. Despre cum trebuie struniți caii, cum trebuie ținute hățurile. Apoi rangerul ne-a arătat o mostră de energie și de dorință de a galopa a frumoșilor lui cai.

“Alexandra, lasă telefonul ăla și facebook-ul. Du-te și adu-l pe Victor”, strigă rangerul Berca. Urma lecția mea de trap în manej, fiecare pe calul cu care drumețise în tandem prin Munții Măcin. Cu gesturi febrile Amazoana își bagă smartphone-ul în buzunarul de la spate, apoi țâșnește către grajd după un cal pur sânge arab cu numele de Victor.































Articole pentru muntomani:

 

 


5.00 avg. rating (99% score) - 4 votes
 
2 Comments

Posted in Muntele

 

Tags: , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

 

 
  1. Suzana

    12/08/2017 at 11:43

    Cred ca a fost o experienta fascinanta!
    O combinatie de calarie si munte este minunata!
    Iti urez cat mai frumoase astfel de povesti, draga Adrian! 🙂

     
    • Adrian

      13/08/2017 at 13:05

      Experiența cu căluții a fost incredibilă. Ne-am bucurat din plin.
      Mă bucur că ne “însoțești” în aceste drumeții frumoase.
      Îți mulțumesc frumos, Suzana!

       
 
Follow

Vei primi în Inbox orice nou articol postat pe acest blog.

Alătură-te celorlalţi abonaţi:

%d bloggers like this: