Hotărâsem ca acest articol să nu îl mai scriu, considerând că un abandon îmi răpeşte “dreptul” de a mai povesti despre experienţa SuperBlog 2013 şi de a mai face bilanţul unei curse neterminate. Nedreaptă decizie! OK, am abandonat! Şi? Am abandonat SB dar nu m-am abandonat pe mine!!! Am câţiva prieteni care m-au citit constant în această perioadă, care au înţeles efortul depus şi care m-au încurajat în permanenţă prin comentariile lor (mă refer strict la cei neimplicaţi în SB, cât şi la cei care nu au blog). Le mulţumesc pentru susţinerea şi pentru prezenţa lor printre rândurile mele!!! În primul rînd pentru ei vreau să scriu acest articol.
Am ajuns prima dată în America în 1587 pe acelaşi vas cu Sir Walter Raleigh. Eram unul din cei 100 de britanici ce încercau să întemeieze o colonie pe insula Roanoke. O colonie în numele reginei virgine dar în suflete noastre ne întemeiam un nou cămin, începeam o viaţă nouă într-o lume nouă. O traversare a Atlanticului spre necunoscut în numele libertăţii, departe de lanţurile şi nedreptăţile Bătrânei Europe. Am fost acolo pe 4 iulie 1776 când cei 56 de delegaţi ai celor 13 colonii britanice au semnat Declaraţia de Independenţă, atunci când am vorbit despre dreptul la Viaţă, Libertate şi căutarea Fericirii!
Un soare roşiatic se ascunsese în umbra copacilor de la marginea oraşului. Cobora molcom spre asfinţit aruncând ultime priviri printre crengi şi frunze. Întunericul îl urmărea de la distanţă şi îi pândea ieşirea din decor. Fiecare îşi aştepta rândul la hoinăreală pe străzile oraşului. Luna apăruse stingheră într-un colţişor al cerului. Pulsa rotundă şi ameninţătoare. Cu fiecare minut creştea şi se pregătea să se proiecteze în geamurile caselor. În aer plutea un sentiment de teamă adâncă. O teamă ce avea rădăcini în trecut, în obişnuinţa oraşului. Străzile se goleau şi intunericul se hrănea cu spaima întâlnită pe drumuri. Doar câţiva rătăciţi mai erau văzuţi ici-colo.
Soarele se ridicase deasupra capetelor noastre. Era cocoţat în vârful boltei sale şi umbra lui scurtă parcă ne trimitea spre casă. Oile păşteau grupate pe un petic de iarbă la marginea pădurii. Printre tufe şi salcâmi, caprele erau răsfirate căutând leneşe crengi joase şi pline de frunze. Ici-colo, câte una se ridica pe două picioare, se spijinea cu cele din faţă pe câte un copăcel mai firav aplecându-l uşor, iar gura lacomă aduna micile frunze de salcâm. Jocurile încetaseră. Nimeni nu mai alerga, nimeni nu se mai ascundea, nimeni nu se mai căţăra pe plutele mlădioase, plute ce ne erau adevărate catapulte spre înâlţimi în jocurile noastre de copii inventivi. Era timpul să ne strângem animalele şi toţi împreună: fete, băieţi, capre, oi, să pornim în mica şi vesela noastră transhumanţă către casă.
Începuse noul an şcolar de aproape două luni. Două luni în care îşi cărase singură în spate neadaptarea şi tristeţea zilnică. Nu reuşise să îşi facă prietene printre noii colegi de clasă. În bancă stătea singură. În prima zi de şcoală diriginta o aşezase cu un băiat. Nu a stat cu ea în bancă decât o săptămână după care s-a mutat. Mai bine! Oricum nu prea îşi vorbeau. În ore încerca să se concentreze la materia predată, iar pauzele îi erau ca nişte scurte pedepse. Nu putea rămâne în bancă, nu avea stare. Se plimba ca o umbră pe culoarul din faţa clasei. Chiar părea că este o umbră rătăcită. De multe ori îi auzise pe băieţi şuşotind ceva despre ea şi aruncându-i în spate priviri dispreţuitoare.
Răpciune, anul de graţie 2013. Toamna venise rece şi ploioasă. Ne inundase sufletele de timpuriu cu atâtea culori ruginii. Colac peste pupăză ienicerii au invadat capitala. Acum vreun an i-am zgândărit un pic. Un comando valah norocos a ajuns pe malul Bosforului şi a înfipt mânuşa pe palatul sultanului. O insultă grea pe obrazul defunctului imperiu. Noul sultan, Terim Cuceritorul, s-a hotărât să spele ruşinea. Şi-a strâns armatele de prin toate colţurile Asiei Minor şi a pornit spre malurile Dunării. Spionii osmanlâi l-au asigurat că victoria va fi foarte uşoară. Din informaţiile obţinute, 90% din populaţia României îl primeşte în casa lor pe Suleyman Magnificul, iar femeile se visează în rochiile sultanei Hurrem.
Eram atât de bucuroasă încât nu mai aveam stare. M-aş fi urcat în maşină şi aş fi colindat tot oraşul. Dacă a doua zi nu ar fi trebuit să ajung la birou, m-aş fi plimbat toată noaptea cu noua mea jucărie. Tocmai îmi cumpărasem o masina nouă. Mi-am dorit întotdeauna o Toyota. M-a atras modul cum era conceput design-ul acestui producător. Pur şi simplu am simţit pasiunea şi emoţia ce transcede dincolo de aspectul exterior al maşinii. M-am dus într-un showroom auto Toyota şi după consultări inspirate am ales. Mi-am cumpărat un model hibrid, o maşină Toyota Prius. Am ales emoţia, frumuseţea, şi eficienţa.
O nouă dimineaţă pare că se opreşte în geamul meu. Îmi sunt din ce în ce mai grele dimineţile. Jaluzele s-au lipit de atâta nemişcare şi am exilat definitiv lumina din camera mea. Prefer de o mie de ori întunericul. Prefer să nu văd nimic în jurul meu. Întunericul mi-e ca un pansament pentru deznădejdea din suflet. Nici umbrele nu îmi sunt mai prietenoase. Închid ochii, alung astfel până şi cea mai firavă umbră ce îndrăzneşte să se furişeze în pustiul din jurul meu. Da! Îmi este sufletul pustiit, şi pustiite sunt toate amintirile mele transformate într-o rană dureroasă.
Drumurile se întind în tăcere, îngustându-se în căutări fără sfârşit. Fiecare pas bătătorit te împinge spre tristeţi timpurii. Fiecare cărare cunoscută îţi pierde din bogăţiile adânci ale sufletului. Luminile din tine se sting cu pâlpâiri de lumânare, şi sclipiri muribunde ţi se scurg în colbul drumului. Umbre sălbatice se furişează, nevăzute şi neştiute, în goluri râmase prin tine. Ispita drumului ţi-a invadat gîndurile şi ţi-a secat inima. Ţi-a aprins atât de tare mintea, încât nu vezi gropile şi noroaiele ce te însoţesc la fiecare pas. Nu mai simţi, nu mai râzi, doar ştii că ăsta e drumul pe care trebuie să mergi. Şi speri ca, la capătul lui să găseşti ceva, să te aştepte cineva!
Vuietul tribunei creştea neîncetat. Fiecare minut aducea un plus de energie. Un cor imens îşi înălţa mesajul către cer. Sub lumina fierbinte a reflectoarelor, mesajul tribunelor se coagula ca un nor de ploaie şi apoi se revărsa peste terenul de joc. De undeva din iarbă, de la firul ierbii, mesajul pleca aidoma unui duh scăpat, pieptănând gazonul şi căutând să ajungă la cei unsprezece nebuni frumoşi ce luptau ca nişte lei. Se lipea de picioarele jucătorilor şi urca în spirale către pieptul lor. Era locul unde acest mesaj se vroia decodificat. De aici se dezlănţuiau ambiţii şi dorinţe de victorie.
În viaţa fiecărui om există momente speciale. Sunt clipe, minute, ore sau zile, sunt perioade de timp când magia, născută pretutindeni şi rătăcind aiurea, găseşte dintr-odată şi inexplicabil drumul către casa ta. Îi simţi prezenţa în viaţa ta. Simţi cum o mână nevăzută pluteşte deasupra ta, deasupra celor dragi ţie, şi cum tot răul din lume s-a evaporat în neant. Sunt dimineţi când raze jucăuşe îţi desenează pe pereţii camerei. Sunt amiezi când zâmbetul tău şi strălucirea din ochi opresc lumea în loc. Sunt seri când stele coboară în geamul tău şi privesc scene duioase. Iar sufletul îţi este copleşit de bogăţia simţurilor!
Am văzut-o prima dată pe aleea mea. Veneam absent către casă şi drumurile noastre s-au intersectat. Am trecut indiferenţi unul pe lângă celălalt, fără să ne vedem. Doar coada ochiului a sesizat ceva, a surprins vag o siluetă ce aluneca în ritmul adierii vântului. Paşii m-au purtat mai departe şi în urma ei un parfum ameţitor m-a săgetat. M-am oprit tulburat. Am respirat cu lăcomie parfumul ce inunda aleea şi arome de slăbiciune mi-au invadat sufletul. M-am întors uimit şi neîncrezător, cu o mişcare ireal de înceată. Ceva plutea în aer. Simţurile mi se ascuţeau cu fiecare mişcare a pieptului meu. Privirea mea căuta să recunoască o siluetă nevăzută, un sentiment nedefinit, o frântură de clipă surprinsă pe retină. Unde eşti? Cine eşti tu?
Sunt un tânăr de 25 de ani. Am împlinit această vârstă acum câteva luni. O vârstă foarte importantă pentru lumea în care trăim. Este momentul considerat propice pentru întemeierea unei familii. Societatea noastră te consideră suficient de “educat” pentru a respecta regulile ei, regulile noului statut. Totul este foarte bine pus la punct. Fiecare tânăr trebuie să îşi găsească perechea compatibilă şi împreună să se integreze perfect în societate. Alegerea se face foarte uşor, nici nu trebuie să îţi baţi capul prea mult. Cunoşti o fată, o placi, te place, şi apoi urmează testul. Lucrurile se lămuresc foarte repede!
Drumul meu spre Amaru pleacă din satul Curpen. Paşi somnoroşi se pornesc pe valea Şuşiţei Verde, odată cu gâzele ce încep să trezească natura. Mi-am limpezit privirea cu roua scursă de pe frunze şi ochii mi-au descoperit o dimineaţă absolut senină şi albastră. Am albastru printre frunze, am albastru printre degete, am albastru în triunghi, în triunghiul drumului ce va fi parcus. Pe măsură ce frunzele seacă de sărutul razelor solare, paşii se strâng a colnice, şi se bucură de şerpuirea apei. După ce ni se lasă cu sec prin valea frunzelor plânse, stâncării ne pândesc la orizont.
Mai sunt câteva minute şi se va da startul. Se simte o uriaşă emoţie în jur. Dar şi o energie ce dă în clocot. Am sentimentul că, dacă s-ar capta toată energia strânsă aici, am putea lansa fără probleme un satelit pe orbită. Mă copleşesc aceste ultime momente. Încep să mă întreb ce caut eu aici. Şi nu e bine! Sunt momente de slăbiciune, trebuie să le depăşesc cumva. Închid ochii şi încerc să mă concentrez. Îmi urmăresc respiraţia şi îmi simt plămânii fremătând. Gândurile îşi dau mâna cu emoţiile şi se strâng speriate în nodul din gât.
Suntem prizonieri. Suntem prizonierii de lux ai unui regim ascuns privirilor noastre. Legile lui, scrise şi nescrise, ne duc vieţile pe cărări întortocheate, neştiute şi nebănuite. Ne încolonează pe toţi, fără excepţie, şi ne trimite în tranşee, să ne luptăm goi, singuri, însoţiţi doar de amintirile ce le purtăm, şi care nu ne ţin de cald decât pentru o scurtă perioadă. Nu contează dacă suntem pregătiţi sau nu, suntem cu toţii cobaii lui, carnea lui de tun. Rareori, şi puţini dintre noi, pentru scurt timp, recurgem la acte de nesupunere. Ne loveşte dur în ceea ce ne doare mai tare şi ne readuce rapid în coloană.
Suntem o civilizaţie la fel de veche ca civilizaţia umană. Sunt mari personalităţi ale istoriei noastre, e adevărat că sunt destul de controversate, care susţin teoria că, am apărut în acest univers cu mult înaintea omului. Că am fi trăit foarte bine într-o simbioză acceptată cu multe specii ale planetei. De la apariţia omului am migrat către acesta, care ne-a asigurat un mediu de viaţă superior. În simbioza trăită cu omul am atins apogeul civilizaţiei noastre. Ne-am dezvoltat pe toate planurile, inclusiv spiritual. Ne-am adaptat noilor condiţii de viaţă şi am devenit adepţi ai reîncarnării. Cu cât am evoluat mai mult în plan spiritual, cu atât ne-au crescut şansele să ne reîncarnăm în aceeaşi simbioză cu omul, partenerul nostru favorit.
O uşoară senzaţie de disconfort mă scoate din somn. Deschid ochii şi privirea se limpezeşte pe tavanul camerei. Întorc instinctiv capul spre geam încercând să surprind o geană de lumină. Draperiile sunt trase şi naşterea noii zile îmi este încă neştiută. Mă strâng un pic de frig. E început de octombrie. Toamna s-a răzvrătit de neînţeles, şi ne-a adus un frig de brumar. Caloriferul e şi el chircit de frig şi parcă se uită cu invidie la plapuma mea. Oare cât o fi ceasul? Îl caut şi îl găsesc tot acolo unde l-am lăsat aseară. Uneori mai dispare. Nu, nu pleacă nicăieri, doar că, peste el mai aterizează câteodată hăinuţele Măriucăi.
A plecat. Am lăsat-o să plece. De ce am lăsat-o să plece? Când fiecare gând al meu e născut de ea şi pentru ea. De ce? Fiecare fior dezgheţat de privirea ei îmi picura a tristeţe. Ochii mei îţi spuneau să rămâi. Ochii tăi se pierdeau de dor. Şi umbre sticloase se unduiau între tine şi mine. Nici eu nu vroiam să pleci. Nici tu nu vroiai. Îmbrăţişarea pe care mi-ai dat-o avea ceva de vis terminat. Şi-atunci de ce mai visăm? Ce spaime trezite ţi-au tremurat braţele într-o ultimă strângere fugară? Ţi-ai lăsat îndoiala în sufletul meu şi mi-ai amuţit bruma de curaj. Am vrut să îmi strig focul ce mă arde şi ceva din tine l-a acoperit!
