Cuvintele. Încerc să îmi aduc aminte cuvintele… În primul rând cuvintele. Sunt șoapte. Timide. Între două respirații ușurate după ce au oprit uimite bătăile inimii la marginea unui singur gând. Înviorate. Jucăușe. Trasoare ce luminează prin toate ungherele din suflet. Mă sperii când văd în lumină atâtea secunde pierdute. Un dor desțelenit între noi. Și teamă de pași, nesiguri, ce se pot rătăci prin hățișul silabelor nespuse. Incendii provocate. Întreținute. Aer rarefiat la capete de rând. Eu nu te știu. Tu nu mă vezi. Doar ne pansăm tăceri cu gust dulceag de anacronism.
Gândurile mi se învălmășesc spre tâmpla stângă. Fruntea se înclină ușor spre inerția brațului ce își trimite degetele răsfirate să scuture șuvițele de aerul rarefiat de singurătatea gesturilor. Respirația adulmecă. Adulmecă adânc. Iar gura uscată se deschide sub greutatea cuvintelor născute cândva și alungate înapoi. Au plutit ghemuite în mii de întrebări. Și de înțelesuri. Între noi. Până când obosite mi s-au prăbușit, cu tot cu gesturi, și mi-au încleștat buzele. Mi le-au condamnat din nou la un murmur vinovat. Și, în timp ce bătăile inimii și-au exilat povestea pe o sistolă fără rimă, frânturile nestrivite s-au așezat într-o dureroasă tăcere.
Trecuseră deja opt ani de la experiența similară. Retrăiam emoțiile de la finalul clasei a VIII-a când, în 2015, K absolvea ciclul gimnazial și era în pragul examenului de admitere la liceu. Îmi aduceam aminte cu atâta claritate de toate momentele de la acel final de an școlar. Studierea broșurii cu toate liceele din București. Opțiunile cântărite cu multă atenție. Rezultatele din anii precedenți. Statistici. Fișierul excel în care pusesem toate informațiile necesare luării unei decizii corecte. De parcă era așa de greu! Aveam acasă un “monstru” de seriozitate, o adolescentă matură și focusată doar pe educație și pe propria ei dezvoltare. Știa ce vrea, știa unde vrea și era pregătită. Cu emoțiile inerente momentului… În timp ce rememoram frumoasele amintiri din 2015 un zâmbet ștrengăresc îmi înflorea pe buze. Îmi aduceam aminte și de ieșirea la iarbă verde de la Izvorani cu toată clasa, când old dads, eu, căci ceilalți tătici erau mai tineri cu 5-10 ani ca mine, le-au predat o lecție usturătoare de fotbal tinerilor aroganți de 15 ani… Erau momentele de sărbătoare pentru K și Generația 2015. Anii au trecut și a venit rândul Mariei să trăiască emoțiile de la finalul clasei a VIII-a. Repeta pentru rolul principal din “Maria și Generația 2023”.
Degetele alunecă peste bucata de hârtie într-un gest voluntar. Ca niște tentacule se deschid și se întind într-o lentoare ce fixează dreptunghiul colorat. Mișcarea continuă cu podul palmei lipindu-se pe diagonală într-un du-te-vino, parcă transferând din propria energie. Are ceva din atingerea ce vrea să aline micile tensiuni ce zvâcnesc pe picior între coapsă și genunchi. Printre degete licăresc secunde ce dau forme și se înșiră. Se înșiră bucăți de cifre ca într-un joc al destinului ce îți aprinde imaginația. Și se așează nerăbdătoare pe pieptul alergătorului. 5, 5, 7, 5. 5575.
Răsăritul vine și pleacă într-un ritm de-a dreptul frustrant. Nopțile sunt din ce în ce mai grele și se zvârcolesc printre gânduri imponderabile. Îmi surprind privirile pierdute prin căi scăldate de stele. Sunt aceleași adânci căutări irosite, ca niște cuvinte sacrificate ce plutesc în spațiul golit de emoții. Tăcerea se mută de pe o parte pe alta strivind prin căldura trupului, apoi se scufundă într-un somn chinuit. Scormonesc prin unghere privind cum îmi tresar scântei de amintiri. E ca un joc periculos. Când nu știi până unde pot atinge, până unde pot cauteriza nebănuitele explozii sufletești.
Povestea a început în toamna anului 2002. Pe la începutul lunii septembrie am decis să mă “înscriu” la Royal. Startul era stabilit pentru data de 01 octombrie. Nu știu dacă aveam prea multe așteptări de la această cursă. Nu știu dacă eram pregătit în vreun fel pentru ceea ce mă aștepta. Doar îmi aduc aminte că a fost o decizie impulsivă. Ca multe altele care pot fi luate.
Ar fi putut să fie o cursă de viteză care să se închidă după doar câteva ture. Atât cât poți număra la o mână. Ar fi putut să fie o cursă de semifond, un an și jumătate sau poate trei. Șansele erau extrem de mici să fac o cursă de fond, să numărăm împreună cinci sau zece ani. Și totuși pașii s-au așezat pentru o cursă lungă, respirația s-a reglat pentru un efort constant și prelungit, brațele au brăzdat aerul stabilind ritmul. Și anii au început să se înșire, amestecați cu momente de sufocare, striviți printre dorințe de abandon, euforici în gesturile de încurajare. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21. Un SemiMaraton! E neverosimil! Dar este Semimaratonul meu la Royal, și pentru Royal.
Tună. Peretele are un ușor tremurat apoi se liniștește. Tună. Încă o dată. Și încă o dată. O salbă de tunete ce face ca aerul să încremenească. Vuietul izbește ici-colo sculptând grămăjoare de răni pe verticală. Apoi, cu note molcome, de parcă s-ar stinge într-o plutire de vinovăție, alunecă printre răni spintecând până la rădăcină. Și se întoarce într-o haotică și violentă traiectorie scrijelind semne ce curg în simboluri pierdute. Ploaia se năpustește în hohote măturând toate urmele, ca un căutător de emoții ce vrea să își ascundă neputința. Și sapă în răni gând după gând, adâncind amprentele amintirilor cu fiecare lacrimă recompusă pe colțul buzelor.
Cred că era prin 2008 când am cumpărat domeniul meu. Nu îmi era foarte clar ce vreau să fac cu el. Blogosfera era pe la începuturi, își consuma copilăria, iar eu habar nu aveam de ea. Postasem în trecutul apropiat câteva poezii pe un site cu așa ceva, erau încercări din adolescența târzie. Apoi s-a așternut liniștea pentru cinci ani. Pe la începutul anului 2013 am început să tatonez cu WordPress. Atunci lucrurile erau clare. Îmi doream un blog, unde să postez vechile și viitoarele jonglerii de cuvinte. Începusem să citesc articole din Blogosferă. Eram încântat de ceea ce descoperisem aici și de toată această comunitate uluitoare. Am studiat cât m-a lăsat răbdarea, apoi am decis. Gata! Scriu și voi publica primul meu post.
Era 31 martie spre 01 aprilie 2013. Miezul nopții trecuse. 01 aprilie suna a păcăleală, a eșec. Era un fel de “articolul din ziua de ieri”. Și atunci s-a născut pe 02 aprilie. Primele cuvinte s-au dus la “Despre“. Și prima poezie s-a așezat aici cu multă, multă reținere. Un ghimpe de îndoială îmi zgâria sufletul. Oare ce vor crede oamenii despre asta? Ce-i și cu adolescentul ăsta întârziat?
Astăzi nu mă mai ignor. Nu pot să mai trec pe lângă mine fără să îmi vorbesc. Fără să mă privesc în ochi. Nu pot să mai fiu asasinul cuvintelor înecate în propriile-mi tăceri. Am obosit să tot fug, să tot fug de mine. Am obosit să mă mint la nesfârșit. Să îmi țintuiesc gesturile în poziții frânte, agățându-mă de urma pașilor. Să mă prefac că nu este, că nu îl văd. Când el este acolo. Îl știu de mult, dintotdeauna. E parte din mine, din sufletul meu și nimic nu pare să îl poată destructura. Oricât aș privi peste el, niciun orizont nu îl poate smulge. Rămâne acolo deșertul din mine. Rămâne acolo deșertul meu.
Încerc să mă așez cât mai confortabil în fotoliu. Trunchiul mi se mișcă înainte, înapoi, își caută în memorie poziția din care emoțiile copleșeau cuvintele. Spatele se îndreaptă, umerii se trag ca într-un fuleu când respirația simte că a pierdut din ritm. Degetele se întind crispate către cuvinte. Le caută textura îngropată inevitabil de curgerea timpului. Pipăie literă cu literă. Încercând să refacă înțelesurile de altă dată. Le pipăie toate asperitățile născute din prea lungi tăceri. Sunt muchii tăioase ce vor să rănească. Și vor să străpungă armura uitării. Mă dor, mă dor degetele ce nu mai reușesc să transmită emoția. Sau poate că ele nu au nicio vină. Poate că nu e nimeni de vină, doar culorile si-au pierdut din strălucire odată cu bătaia secundelor.
Caietul cu poezii – “Copilul sufletului”
Fac ușoare mișcări de încălzire. Sunt doar câteva reminiscențe ale vremurilor când mă pregăteam de un nou meci pe terenul de fotbal din curtea școlii. În general nu mă încălzesc, pur și simplu dau drumul la alergare. Încălzirea se produce pe primii kilometri alergați. Acum aștept să se activeze gps-ul și să pornesc cronometrul. Brrr! E frig! Și e dimineață. Iar eu nu sunt obișnuit cu mișcarea de dimineață. Sunt un alergător al serii, cu pași apăsați ce pătrund peste orele nopții. Privesc către mâna stângă și apăs pe butonul roșu. Șoseaua este pustie. Comunitatea se ascunde de frig dincolo de ferestre. O pojghiță invizibilă face ca încălțămintea sport să nu aibă aderență. E ca un parchet lustruit pe care Maria mai face câte o alunecare, amintindu-mi că și patinajul are legătură directă cu poarta sufletului, că are locul lui în sufletele noastre.
Caietul cu poezii – “Cuvintele Toamnei”
“Când pleacă Karla?”… este întrebarea cea mai des auzită în ultimele luni. Este întrebarea care m-a bântuit și care mi-a rupt sufletul în două. O parte mustind de bucurie și de mândrie, cealaltă adunând tristeți cu fiecare semn de întrebare. De șapte zile această întrebare și-a devorat răspunsul, apoi s-a dizolvat în îmbrățișările noastre de rămas bun. M-a lăsat buimac în acea seară, cu gust de abandon pe buze, cu privirile căutând speriate spre o lume pustiită. Mi-am dus zvârcolirile peste noapte, luptându-mă cu tristețile din mine și așteptând lumina dimineții, să-mi pătrundă în suflet și să-mi readucă culoarea zilei de mâine. M-am trezit pe la 5.30 dimineața și instinctiv am luat telefonul. De câteva minute un sms mă aștepta. Era un mesaj de la ea. Un mesaj simplu și banal, un mesaj ce mi-a readus soarele în geam.
Se stinge. Se stinge în tăcere. Își duce umbrele gândurilor tot mai lungi, tot mai subțiri, tot mai diluate, tot mai departe. Tot mai departe de un colț de retină pe care se proiectau ferestre deschise, cu dantele fluturând peste cuvinte şoptite, cu bătăi tandre în uși zăvorâte ce dărâmau cărămidă cu cărămidă din zidul resemnării. Se stinge brăzdând aerul gesturilor pierdute, dezlipindu-se de şuviţe uscate, intersectând priviri întoarse spre interior, alunecând pe buze triste şi scurgându-se, scurgându-se în adâncuri.
Caietul cu poezii – “Vedere din suflet”
Gânduri. Mă plimb pe aleile parcului în căutarea propriilor mele gânduri… Gonisem câteva din ele, mi se transformau în ghemotoace de dor, se aprindeau și îmi pârjoleau toate celulele până în suflet. Celelalte s-au speriat și le-am lăsat să fugă. S-au smuls din mine în plină ploaie și s-au dus șiroind în urma celor gonite. M-au lăsat vinovat, mirosind a amintiri topite într-un colț, cu bucăți înnegrite de cer, cu amprente mișcate ce nu mai pot atinge vreun nor. M-au lăsat cu gesturile abandonate în nemișcare, cu rouă stătută în colţul gurii şi negustată, cu respirația bandajând bătăile inimii. M-au lăsat…
Caietul cu poezii – “Armistiţiu”
Caietul cu poezii – “Menuet”
Un hohot de râs mă smulge din griul frigiderului și fug impacientat către fereastră. Auzisem odată că ăștia care sar pe fereastră, înainte să se izbească de pământ încep să râdă în hohote. S-o fi izbit de pământ?… mă întreb înspăimântat. Nu mai apuc să îmi răspund la întrebare. Hohotul de râs îmi mișcase fereastra cu 30 de grade, aceasta făcuse o voltă în râs ca vela unui vas aflat în furtună, iar vela, pardon!, fereastra se proptise direct în fruntea mea. Niște coarne imense apar de undeva, de jos, de sub fereastra mea, și încep să arunce artificii spre mine. O flacără mică mă pișcă de nas și simt cum firul se pierde. Reni!… Reni???… și întunericul se lasă peste mine!
